Inverzirea

...



Mi-era sete de viata... Ardea asa de tare, ca intr-o zi mi-am luat mica mea lume, botita de atata strans in ea insasi, am indesat-o si mai bine - nu mai avea ce sa se mai sifoneze - si am pus-o in micul sac de umar...
Am suportat cu rabdare leganatul trenului, tovarasul meu de drum de atata vreme, si am lasat toate gurile cascate ale unora si altora sa se intrebe una si alta.
Unde-o mai pleca? Nu prea sta pe-acasa...
Guri, ce sa le faci. Lasa-le vantului, ca le umple el din cand in cand...

La coborarea in gara, mi-era deja soare. Nici nu iesise bine Luminatorul dintre faldurile albastrului, dar eu il aveam deja, de sus si pana jos...
Mi-am prins picioarele in moliciunea invelitorilor de piele de ren si am pornit pe drumul ingust de la poalele Marelui Verde.

Departele e inca departe, dar se insira bland, ascultator, pe firul asta de poteca. Merg prinzand intre degete, prin pielea moale, pietrele drumului, tarii ale unor vremi trecute si prezente, marturii ale atator treceri. Sunt in infratire tacuta cu toti drumetii, din toate vremurile, si imi simt in spate umbrele care ma urmaresc cu privirile scanteind de dupa trunchiurile de pe margine potecii. Nimeni nu-i singur pe drumul lui.
La inceputul urcusului, ma opresc un pic si desfac sacul. Pipai usor si scot punguta de piele. Trei fire de praf, cat prind cu degetele. Praf de nisip din desert, adus sa-l dau muntelui, asa cum i-am promis. O veche dorinta a muntelui, sa intalneasca desertul. Locul unde marea, alta iubita a lui, a dansat candva pe pamant... Cum imi plac povestile de dragoste, imi fac cu drag datoria de sol si presar nisipul pe margine drumului, langa radacina unui brad. Ridic apoi ochii si-mi tintesc drumul. Mai este, inca mai este...
Soarele s-a ridicat deja pe inalt si calareste fierbinte nemarginirea cerului. Imi sopteste cum sa fac sa scurtez cararea. Ascult si feresc doua-trei ramuri ici si colo, pe urma ies intr-o parte, pe langa un trunchi pabusit, si gata... Alta curba a drumului, mai sus... Incepe urcus mai zdravan si imi incearca puterile, cam sleite de asfalturile orasului. Dar talpile mangaie pietrele si trag din pamant seva dulce a Mamei. Imi cobor rasuflarea in pantece, sa aprind si mai tare focul puterii. De aici, din vartej, forta vietii tasneste puternic in toate partile trupului si-mi primesc aripi la picioare... Hmmm. Aripile lui Hermes... Mintea joaca repede si imi amintesc de Trismegistos. Vad cu ochii mintii inca o data, a doua oara in viata, acel Om de aur cu ochii viorii... Ochi asa de mari, in partea lor de violet, ca aproape nu au alb...
Ma trag inapoi in respir si las fantasmele. Muntele se micsoreaza, spre varf, si imi lasa deschisa vederii intreaga intindere, de jur imprejur...

Maginfica priveliste. Cerul albastru de tot, cu mici alburii dezlanati, suflati lenes de vantul de vara... Din toate partile, ondularile verdelui stapanesc locurile pline de frumusete. Plin de viata, plin de curat, plin de verde...

Intre spatiile albastrea ale cerului, ca niste sani imensi ridicati spre inalt, muntii... Suflarea Mamei face sa mi se para ca muntii joaca, saltand si coborand, pe respir, pe marele respir linistit si puternic al pamantului.

Imi primesc vraja asta cu suflarea mica si subtiata de uimire si ma las usor la pamant. Ma intind cu fata in sus, sa mi se lipeasca trupul de verdele ierbii, sa cuprind in brate cat mai mult din totul asta bun.
Pacea cade din cer, picurata cu fiecare respiratie, si mi se face asa de bine ca nu mai am loc in piele. Intind mainile si picioarele, ca intr-o cruce a sfantului Andrei, sa prind mult si iara mult. Ating marginile puterii de cuprindere a trupului. Inchid ochii. Incet, imi incep cufundarea in pamant... Imi simt capul intrand in pamant, gatul si bratele, spatele, tot trunchiul, picioarele... Bazaie departe de tot un bondar, cantand vesel, fericit de uriasa recolta de polen de peste zi, si aud si fosnetul firelor de iarba care sunt acum mai sus decat mine... Ma indes in pamant, cu fiecare respir cad si mai mult, in cadere moale si blanda, aluncat incet-incet, in cald si in verde.
Mi-e verde in fiecare celula. Nu mai vad, nu mai aud, mi-e doar verde...

S-a-nverzit lumea, iata, s-a-nverzit,
Cu fata verde spre rasarit,
Si soarele verde s-a ivit
Pe campul verde trecandu-se
Pe muntele verde rostogolindu-se
Cu aerul verde imbatandu-se
Mi-e verde, dragoste, mi-e verde de tine
Mi-e inima verde plina de bine,
Ma inverzesc in jurul tau,
Te inverzesti in jurul meu,
Intr-o singura verde suflare a lumii,
Peste verdele viu al pamantului...

Dupa o vreme, imi aud iar rasuflarea, imi simt pulsul noului in toate cele si misc usor degetele. Deschid ochii si vad cerul. O clipa, cer verde... Apoi, incet, se albastreste iar, se aseaza iar norii pufosi pe cararile lor si incepe iar lumea sa se invarteasa asa cum o facuse mai inainte de scufundarea in verde.

Ma intorc pe o parte, prind un fir de iarba si il sarut. Langa el, inca unul. Si inca unul, mai incoace...
Pana la apus, am sarutat mii de fire de iarba. Le-am simtit gustul pe limba, le-am lunecat delicat pana in gat, sa le prind bine, sa ma guste, sa le gust... Gustul sarat si dulce si acrisor si amarui al verdelui... Am mangaiat radacini de brad si am strans brazii in brate. Cat am putut, pe cati am putut...

M-am asezat iar pe pamant, cu fata in jos, rasufland o vreme...
Am stat asa, lipita de Mama, respirand impreuna. Eu - parte din Ea, copil pe pantecele Ei...
Mi-a spus multe povesti, mi-a cantat, m-a leganat.
M-am desprins de caldura asta, si doar gandul sa vin iar, cat mai curand, m-a tinut sa nu ma imprastii de jalea despartirii. Si darul verdelui din mine...

Am coborat intr-un tarziu in vale, cu pasi iuti, zburand peste pietre. Mi-am adus cu mine verdele si mi-am primit iar viul in sange, curat si puternic.

Acasa, mi-am privit chipul in oglinda. In intunercul serii imi lucea chipul, verde ca luna in noaptea dintai a inverzirii lumii...

.