marți, 31 martie 2009

Dez-valuirea. Scoaterea dintre valuri.

...


Foto: Jorge Royan


Ma gandeam zilele astea de ce ne lasam inca acoperiti de umbrele noastre.
Nu ca ele nu ne-ar fi de ajutor. Sunt mari invatatori, ne duc de mana, ne imping sau ne arunca in vartej, de unde tot ele ne scot. Spre a ne face si mai puternici in a capta si a imprastia in lume propria stralucire.
Dar este un timp pe care inca nu stim a-l intinde cat vrem noi... Timp impartasit cu atatia si atatea, Frumosi si Frumoase. E timp facut pentru a iubi, a ne lasa iubiti si a straluci.
Intre faldurile mantiilor cu care ne invaluim, ca sa nu ni se vada prea mult stralucirile, ne purtam pe noi insine prin viata cenzurandu-ne maretiile.
Oare trebuie ca toti sa fim lipiti la sanul mortii ca sa ne dam seama ca nu avem nimic de pierdut? Pentru ca de fapt cu mainile goale am venit in lume si tot asa vom trece in alte
lumi?
Ce e mai frumos ca stralucirea unei inimi deschise? Purtata asa, dezgolita, vazuta,in lume?
Ce e mai maret ca stralucirea iubirii, tasnind din inima si incoronandu-ne fruntile ?
Poate doar iubirea celui care vede toate astea, umplandu-se la randu-i de Frumos.

Timpul vietii noastre, petrecut in plina stralucire... Cum ar fi? Ce am avea de pierdut daca ne-am lasa sa stralucim tot timpul? Fara umbre... daca ne-am lasa sa fim vazuti.
Si daca ne-am vedea noi mai intai, asa cum suntem. Curati si luminati. Dupa ce ne vedem luminarile, ce rost mai au valurile? Intr-un anume fel, foarte palpabil, timpul nu se lasa intins, decat cu greu. Sa-l calatorim asa, deschis, nu-i oare mai de folos? Pentru noi si pentru cei ce ni-s alaturi?

A! Veti zice ca poate unii pot orbi, in jurul nostru? Nu-i asa... Ochiul e facut sa prinda orice stralucire, fiindca “inauntru” toti suntem la fel. Si ei vor invata poate mai repede sa lepede mantiile si sa dea, in sfarsit, vietii, ce e al ei: pe sine. Pe ei insisi.

Cu toate aripile larg desfacute, imi dau drumul peste lume, caci nu am decat de castigat: Bucuria zborului, cucerind toate zarile!

3 comentarii:

ajnanina spunea...

as renunta la valuri... doar ca sufletului meu ii e un pic frig :)

Mugur spunea...

Eu cred ca nu renuntam la umbrele noastre pentru ca poate ne este teama sa ne lasam sa stralucim. Sau poate ne este teama ca avand aripile larg desfacute vom fi nevoiti sa zburam desi ne-am obisnuit sa avem o existenta pur terestra... Si atunci ce e de facut? Nu am gasit, din pacate, un raspuns universal... Poate ca ne-ar ajuta daca am renunta treptat la umbre, lasand soarele sa ne reflecte stralucire usor, usor...

Mikka spunea...

Ajnanina draga, suflet drag,
Intre aripile inimii e mereu un soare arzator. Cand se deschide, se desface inima, chiar daca doare, nu mai ramane loc de frig. Lasa-te!
De aia zic: oare cat ne trebuie ca sa ne dam seama ca nu avem nimic de pierdut? Chiar frigul din jurul sufletului se va topi, daca ne izbucnim cu totul in lume pe noi insine.
Eu te tin acum in brate, langa inima mea, sa plece frigul ala odata :)
Razi, stiu ca era o figura de stil, da' m-am facut ca fac asa, si eu, una! :))


Mugur,
Bun venit la ceai si cafea :)
Asa e, pot sa pun ca in zbor, la inceput se poate cadea. Se pot lovi aripile. Apoi, cand devine firesc, betia zborului poate crea dependenta. Si daca atunci cand vii de pe mare mergi leganat, sa vezi cum e cand mergi dupa ce ai zburat... :))
Cu trecerea timpului, te inveti sa pasesti in ambele lumi. Si iti dai sema ca esti printre oameni, ca fiu al Soarelui. Da' nu mai poti sa te ascunzi. Tot or sa te prinda, asa ca macar se castiga timp.
Teama de stralucire, de asta vorbeam. Usor-usor, se poate... Dar vine o vreme cand nu mai merge. Nu poti tine soarele sub val. Arrrrdeeee! Cere sa dea caldura si lumina lumii. De aia e soare.
Tre' doar o secunda sa lasi valul. Sa te vezi. De aici incolo, e treaba Stralucirii sa conduca drumul.

Multzam de vizita si dar, Stralucitorilor!