Dove si trova...

...
Joi seara, troleibuzul m-a dus acasa trecandu-ma printr-o piesa de teatru.

Am urcat si, cum fac de obicei, am cautat un locsor mai liber, sa ma pot misca si sa-mi pun muzica preferata in urechi... Pana sa ma scotocesc sub fermoarul hainei, dupa micul MP3 player, o voce s-a miscat aproape de mine cu o cantare lunga si usor monotona:
“Dove si trova la chiave. La chiave si trova sul tavolino”...
Ma uit spre dreapta. Un “nene” imbracat “normal”, cu o pancarta pe care nu vad ce scrie caci e intoarsa spre partea opusa vederii mele.
Continua cu o joaca a cuvintelor ce ma face sa rad pe dinauntru. Face calambururi latinesti si italienesti, destul de fine. Vorbeste tare si oamenii evita sa il priveasca.
“Il mare - marmelato...” Pune intrebari si da raspunsuri, in rol alternat profesor-elev. Lipseste doar tabla neagra a copilariei mele.
Aud iar: ”Dove si trova il museo di Prado? Il museo di Prado si trova a...?”
“Madrid!” tipa mintea mea, cerand repede miliardul castigatorului.

Si miliardul imi piiiica in caaaaaap! Ameeeeen!

Imi vad reactia si mintea prinsa in capcana.
Fara a fi (inca) telepata, imi dau brusc seama de lumina facuta in capsor: oamenii din troleibuz il cred pe omul nostru nebun. Pai, uite ce spune el, cu voce tare!
Si eu, eu ce-am facut? “Madrid!” a tipat mintea mea, raspuns, intrand in jocul lui.
Ce aiureala!
In capul nostru, ca si-n capul lui, moristi si sfori se invartesc tesand scenarii si jucand roluri, la nesfarsit. Doar ca in mine e gura-nchisa. Doar ca nu spun cu voce tare. De ce-i nebun omul asta? Ca vorbeste si spune lumii ce-i umbla-n cap? Si eu, daca tac, oare am liniste-n gradina de sub frunte? S-avem pardon! Doar ca nu zic, nu dau stire despre ce-mi toaca moara mintii in tacerea stransa sub buze.

Kenichi, medicul cel bun si bland din “Satorare” - o “dorama” japoneza – e un ... satorare, de unde si numele filmului. Un om suferind de o boala foarte rara: gandurile lui sunt auzite de cei din jur. Satorare sunt comori nationale, de ei are gija statul, fara stirea lor. Nimeni nu trebuie sa le arate ca le aude gandul. Si ei invata oamenii din jur despre a simti, a sti, a nu sti, a gresi, a incerca, a crede, a se teme, a iubi a uri...toate pe fata, fara ascunzis. De o delicatete dezarmanta, Kenichi invata pe cei din jur iubirea.

Tipul din masina mi-a aratat ce usor pot judeca si ma pot judeca. In mine, mintea lucreaza ca si-n el. Si din ea am ales sa sterg o eticheta, macar pentru un timp, pana ce uitarea va acoperi iar aceasta intrezarire luminoasa. Macar pentru un timp, am inteles ca sunt la fel ca el.
Cine-i nebun? Cine-i intelept?