"Au continuat să fumeze narghilea până ce soarele s-a ascuns. Vorbeau în arabă, şi băiatul era mulţumit de sine, pentru că vorbea araba. Fusese o vreme când el credea că oile îl pot învăţa totul despre lume. Dar iată, oile nu ştiau araba. “Trebuie să mai fie în lume şi alte lucruri pe care oile nu le ştiu”, şi-a spus băiatul, privindu-l pe Negustor în tăcere. „Pentru că ele nu fac altceva decât să caute apă şi hrană.” “Cred că nu ele sunt cele care mă învaţă: eu sunt cel care învăţ.”
― Maktub, spuse Negustorul în cele din urmă.
― Ce înseamnă asta?
― Trebuia să te naşti arab ca să înţelegi, răspunse el. Dar traducerea ar fi ceva precum: „Aşa stă scris.” Şi-n timp ce stingea jarul din narghilea, îi spuse flăcăului că putea să înceapă să vândă ceai în pahare. Uneori e imposibil să stăvileşti şuvoiul vieţii."
(Paulo Coelho - Alchimistul)
Fascinatia lui MAKTUB ma insoteste de ani si ani.
Asa sta scris. ASA STA SCRIS.
Cine poate descifra scrierile de pe nisipurile desertului?
Acela care poate sa se faca una cu desertul.
Si bineinteles, Mana Care a Scris totul...
Cine poate deslusi cararile corabiilor pe ape?
Acela care poate sa sa preschimbe-n unda.
Si bineinteles, Mana Care a Scris totul...
Cine poate deslusi cantecul flacarilor? Liniile zborului de pescarus? Soapta vantului? Bataia inimii pamantului?
Aceia care pot patrunde-n flacara, in zbor, in vant, in miezul cald al pamantului.
Si bineinteles, Mana Care a Scris totul...
Inainte de a da drumul povestii, arat aici de ce ea m-a atras intai.
Uneori e imposibil să stăvileşti şuvoiul vieţii.
Te misti prin viata si habar nu ai nici de ce, darmite incotro. Sau nu stii incotro fiindca nu stii de ce.
Se intampla insa (personal, nu cred in intamplare) sa simti chemarea. Sa vina peste tine un Vis. Sa te traga de maneca, de cap, de umeri, sa te inhate de inima si sa te ia si pe sus...
Alteori, il visezi, ca si Santiago, ca si Fetii Frumosi din basmele romanesti. Te intalnesti cu Visul cand te duce la el copacul langa trunchiul caruia, obosit, adormi sau te asezi un pic sa respiri. Copacii sunt de multe ori porti spre alte lumi si ghizi catre vise. Acolo, ghemuit, in adancul pamantului, la radacinile copacului, sta Visul. Vine de mai multe ori, te face sa lasi oile tale, confortul si rutina, si pleci in lume spre implinirea Legendei Personale.
In casa Inimii, Visele noastre vin intotdeauna, invitate sau nu, si intra oricum, chiar daca am pune sapte lacate. Asta pentru ca ele s-au nascut in sufletul Universului.
Ele stau acolo si, daca ascultam chemarea lor, le cautam implinirea. Daca nu, le vom purta mereu in inima si uneori, privind lumina lunii dintre oile pe care nu le-am parasit, vom simti cum ele plang acolo, in inima, neascultate.
Cand avem sansa sa vina Visul, e minunat sa il prindem „din prima”. Sa il recunoastem, despartindu-l cu palma, mangaiat, dintre apele tulburi ale dorintelor. Sa incalecam pe armasarul care a mancat jar si sa pornim spre implinirea chemarii lui. Caci asa vom darui mai mult timp implinirilor care se desfac dintr-un Vis. Facand apoi loc altor Vise. Pana vom invata cum sa visam Lumea ce va sa fie...
Oricum insa, chiar daca ne grabim, chiar daca nu, daca alegem sa-i urmam chemarea, timpul se va aseza altfel decat suntem obisnuiti, altfel decat ne asteptam. Si odata porniti, nu ne mai putem intoarce la oile noastre, decat cel mult ca vizitatori.
Asa sta scris.
MAKTUB...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu