Astazi, ceai. Sado.

...
Sado sau Chanoyu, Ceremonia Ceaiului.

Citind “Shogun”, a lui James Clavell, pe cand aparuse prima data si se inchiria cititul cartii, pe o zi, doua, trei (atunci ma specializasem in citire rapida) ma fascinase Chanoyu... Ceremonia ceaiului.

De unde sa fi ghicit ca, peste aproape douazeci de ani, aveam sa asist la una, facuta, in mod uluitor, “pentru mine”?

Nestiute sunt cararile... In lumea internetului, am cunoscut, pe un forum, o Frumoasa. Facand ea un comment, in engleza, i-am raspuns, tot in engleza. Pe urma am vazut numele japonez si romanesc. Ne-am mai scris, bucurandu-ne una de alta. Pe urma, cam dupa un an, o foarte buna prietena mi-a scris ca o sa viziteze pe cineva, o doamna care sta in Japonia si vine din cand in cand la parintii din Bucuresti. Inima mi-a saltat, un pic... Asa am ajuns la usa ei, a Elenei, intr-o seara. Cand a deschis si ne-a vazut, s-a luminat. Am ras. Surpriza pentru amandoua, ne regaseam acum si in trup, nu “doar” in suflet.

In fiecare an ea vine in Bucuresti, in primavara si spre toamna.

Acum doua dati am pierdut ceremonia ceaiului, pe care a facut-o la o ceainarie cu parfum (si) japonez din Bucuresti. A invatat pe altii sa o faca, atat cat a putut transmite din anii multi de ucenicie ce se cer facuti pe langa o maestra.

De data asta insa, firesc pentru ea, usor ca o frunza plutind pe ape line, m-a intrebat:

-Vrei sa facem Sado?

Asa am trait frumosul in extins, in larg, in plin.

Intuisem ceva, din povesti, citiri, legende. Credeam eu ca o fi asa sau altfel...

Dar cand o vezi, e altceva. Ce sa mai zic de cand o traiesti!

Cu miscari line, precise, pe zambet, gratie si plutire, fosnetul micului tel de bamus mangaie bolul, inauntru, dandu-i viata. O apa clateste vasul, apoi o alta, curata, se toarna pentru ceai. Pamantul ars in foc, ce tine apa, frunze de ceai care au cules in ele soarele. Se pregateste absorbtia elementelor.

Cu gesturi precise, aduse din stravechi ceremonii, Elena imi aduce inainte pe cei ce in tacere savarseau ceremonia fara gres. Generatii intregi, in linste, in cerc, stau langa noi.

Ma bucura intelegerea ce mi se daruie, ca toate clipele acestei zile, cu dragoste, de catre Iubirea insasi.

Mi se sopteste iara inauntru: ” Priveste, asculta si taci!”

Oricum, linistea e cea care construieste misterul aici, si tot ea te lasa, cand esti gata, sa-l patrunzi.

Oarecum gata eram. Caci linstea imi este vechi tovaras, si maestru, si iubit, de atata timp. Si poate pentru ca “i-am fost fidela” mi-a daruit, asa, cu o tragere de cortina magica, intelegerea aceasta: “Aceasta e " traieste in acum! " ”

Ca alteori in practicile chinezesti, acuma partea de traditie japoneza imi arata perceptia extinsa. In gestul lin, prelung, exact, sta magia prezentei. Atingerea cestii si intrarea in contact. Simpla miscare a mainii, atat de bogata in simtit!

Atentia, atentia e cea care fixeaza tot si creste, in spirala, tot compexul asta de senzatii.

Cand prima data am facut miscarea cestii de cafea, acasa, acum peste un an, m-a izbit aceasta stare. Cum prinzi, cum simti cand prinzi de tot in palma corpul lunecos al cestii, cum misti, deplasand ceasca sprea dreapta sau spre stanga, si in acelasi timp simti trupul sprijinit pe podea. Senzatiile din picioare, din talie, din abdomen, miscarea mainii in toti muschii – degete, palma, incheietura, cot, pana la umar... Se simte capul sprijinit pe gat, presiunea coapselor pe gambe, cand stai intru-n soi de seiza, pe calcaie. Cand asezi ceasca pe o suprafata, miscarea se termina fix cand simti ca s-a facut contactul pe toata suprafata. Simti cand e gata. Si in acelasi timp, simti tot ce-am incercat a povesti mai sus. Mirosi, auzi... Si respiri, desigur, foarte linistit. Miscarea in atentie, cu simtirea deschisa catre tot, e uluitoare si nu mai lasa loc spre ganduri. Esti cu totul acolo, in gestul acela, parte dintr-un ceremonial complex.

Nu mai vorbesc de dedicare, de felul in care fiecare traditie trasmite, simbolic, sacrul fiecarui gest.

Intentie si atentie. Cei doi piloni ai prezentei, ai respirului in acum. Nimic in plus, nimic artificial, nimic facut doar ca rutina. Facut cu intentia de a fi total prezent in gest, in miscare.

Vazuta din afara, poate ca asa pare Sado: o aiureala, fara inteles, o "vechitura", care se transmite, dintr-un motiv obscur, noilor generatii. Dar “din afara” nu o poti vedea!

In incercarea mea de a intelege, am patruns in pic in ea, respirand in acelasi timp cu Frumoasa care desfasura sulul matasos al magiei in fata mea.

In liniste, limpezimea si claritatea mintii. E o stare de rarefiere, de usor, de placut, parca un drog a fost insinuat in sange. Dar care nu stirbeste, ci creste luciditatea.

Intre cestile de ceai,

sabie clara,

Mintea

Inainte de a bea, contemplu desenul spumei pe suprafata verde. Candva, poate se ghiceau simboluri. Nu stiu, ar fi o intrare in minte si acum nu vreau. Mi-e liniste si bine. Nici gustul amarui al lichidului verzui nu imi alunga starea de bine. Ne privim in liniste si ne bucuram de prezenta. Zambetul Elenei, o “japoneza” cu par balai, voce cantata si ochi cu zari deschise catre lume, e intr-adevar mai frumos decat imi imaginam eu la Mariko-san, iubita lui Anjin–san, in "Shogun". E atata blandete si Liniste. Pace.

Offff! A mia oara regret ca nu am inca o ceaicafeterie, cum zic eu. Dar, cine stie... poate.

Ma multumesc acum cu... foarte mult. Cu bucuria unui vis implint: Sado, mai mult decat am crezut eu ca este. Ceremonia prezentei, a propriei suflari, a propriei simtiri.

Multumesc, Frumoasa mea, pentru dar!

Domo arigato gozaimasu!