Pasind intre lumi

...

foto


"Stii ce inseamna cuvantul "extaz"? vine din greceste si inseamna "a iesi din sine". A fi tot timpul in afara sinelui inseamna sa ceri prea mult de la trupul si sufletul tau.
- Voi incerca."

(Paulo Coelho - Vrajitoarea din Portobello)

Intr-un an, in iarna, aproape de miezul noptii, mergeam spre casa. Nu mai circula transportul in comun, si o luasem pe jos, asa, fara nici o tragere de inima. Ar fi fost sa merg vreo doua ceasuri... Frig, tare frig, groaznic de frig... Mai ales in inauntru. Si intuneric, groaznic de intuneric... Desi era lumina roz, aceea frumoasa, pe strazi...

In noaptea aceea am mers pe linia de tramvai. Eram in plina lumina si orbecaiam...
Dintr-o data, m-am vazut cumva de sus, de deasupra, mergand pe sinele inghetate si cu toata lumina roz imprejur... Mi-am simtit raceala din suflet si impietrirea. Mi-am zarit si un gand. Un gand care inghetase in sticla, prins acolo, mirat si el de grozavia lui. "Daca ar trece tramvaiul acum, nu mi-ar pasa"...
Vederea aceea de acolo, de sus, mi-a dat intreaga intorsatura a vietii. Am deschis ochii si am vazut.

Peste mai multe zile, eram deja iar sus, de data asta, in extaz. Trecusem si iesisem in stralucire, cu toata forta aceea adunata acolo, jos, in intuneric... Ca Edmond Dantes, sapasem galeria spre lumina, si acum tasnisem cu asa o forta, ca nu mai stiam de nimic...

Am plutit luni de zile asa, fara sa stiu cum sa ma tin pe pamant. Ca un cosmonaut pe Luna, ma straduiam sa invat mersul... Toate erau asa de mici, ca nu incapeam...

Ooooo, si zambetul, zambetul... "the inner smile", cum ii spunea Frumoasa mea...
Mi se deschidea din inima, inflorind in sus, tragand buzele, colturile, ochii. Era ca o elice uriasa in miezul pieptului. Vartejul urca prin gat, izbucnind pe fata... Zambeam "ca prostu", cu gura deschisa... Oamenii ma vedeau si, curios, multi raspundeau... Oricum, nu mai conta deloc ce credeau ei. Mie imi era tot doar zambetul...

Incet-incet m-am reasezat in trup... Era insa ciudat, umbland intre lumi... Departe si totusi aici. Uneori era dureros, inca nu intelegeam, apoi am inteles ca tocmai nu-i de-a intelege.
Intre cer si pamant. cu o aripa in sus, cu alta maturand pamantul... Cam ciudat... Uneori eram acolo, pe cer, si atat. Curgeau zilele cam fara mine. Mi-ar fi trebuit a doua rupere. O alta iesire in parc. Un alt an jumate de scos dintre ziduri. De data asta insa, a trebuit sa invat sa pasesc asa. Nu mai era de fugit. A fost de pasit intre lumi.

Si asa am gasit pe cel care m-a invatat sa merg. Aratandu-mi cum sa o fac, fiind aici, acum, intre oameni. Intre iubitii mei din vis si cei din "lume". Cu toate florile mele, pe pamantul care inca mai naste flori . M-a invatat sa vad in lume ceea ce vedeam doar in vis. Mi-a aratat cum sa mai trag linii pe nisip, asteptand sa se preschimbe in castele si locuri de privit stele si luna. Mi-a aratat in zi ce vazusem doar in noapte. Mi-a adus sub talpi pietrele drumului, sa pot merge si chiar sari dintr-una in alta, ca intr-un joc...
Mi-a aratat cum pot fi in lume, cand nu mai eram a ei...

Am invatat sa vad. Asta, da! Marea bucurie. Sa vad in toate Frumusetea. Acolo unde nu stiam ca e. Sa simt viul. Acolo unde eu credeam ca e "doar" piatra, cata viata...

Imi insotesc in fiecare zi pasii iubitilor mei prin lume. Ei sunt atat de frumosi! Invat cum sa traiesc cu atata stralucire. Chiar si in umbrele mele, ea, lumina, se face vazuta, dandu-mi intelegere si putere.

Nu-mi mai este frig, nici intuneric. Sunt aici, cu mine, toti frumosii lumii. Toate frumoasele. Impreuna cu iubitul meu, Soarele, privesc dimineata si seara umbletul lor, la intrarea si iesirea din zi.... Imi sorb clipele de bine impreuna cu aroma cafelei si simt plinatatea linistii.
Imi primesc cuvinte de dragoste, imi iau bucurie si cald de la el... Invatatorul meu, care mi-a aratat cum sa merg intre lumi. Cel de fiecare dimineata si seara, si noapte... Uneori, si din zi..
Dansul. Care m-a dus inapoi, acasa, in Inima mea...

"- Stiti ce am descoperit eu? Daca extazul inseamna puterea de a iesi din tine insuti, dansul este un mod de a te ridica in spatiu. Descoperi noi dimensiuni, dar ramai in contact cu propriul corp. Prin dans, lumea spirituala si lumea reala reusesc sa convietuiasca fara nici un fel de conflicte. Eu cred ca balerinii stau in poante pentru ca asa ating si pamantul, dar se si inalta la cer.[...]
In timpul dansurilor, cand ne daruim cu tot sufletul si cu bucurie, creierul isi pierde puterea, iar inima ia haturile trupului.

Numai atunci apare Varful.
In cazul in care credem in el, desigur."

(Paulo Coelho - Vrajitoarea din Portobello)