... Si povestea focului

...
La invitatia Ajnaninei, pun si povestea asta despre foc. Cea dinainte, recunosc, scosese prima capul din sacul mare de povesti aduse din Calatoria spre Vest...

Privind in flacarile amintirilor, inca vii, mi-a aparut povestea de dragoste dintre Foc si Apa si nu am rezistat tentatiei de a o spune. Ce sa-i faci, asa sunt eu, Seherazadă pofticioasa...

foto

Se spune ca focul, venit candva din fulgerul cerurilor, a poposit pe pamant si s-a facut dansator. Dansatorul Pamantului.
Era multa caldura in dansul lui, caldura si vraja dragostei, a misterului, a vietii si a mortii. Dans de lumina si culoare, aratand vietatilor si oamenilor drumul si desenandu-le propriile umbre.

Si era focul nostru tare indragostit. De cine credeti? De o fiica a cerului, tocmai de ea... Ii placuse cantecul ploii printre frunze si ramuri, tropotit sau mangaietor, pe pamant... Ii urmarea strecurarea rochiei transparente printre stanci, in fire de ape dantelate alb-argintiu.

Indragostit, o pandea cand curgea din nori, dar mereu imbratisarea ii era aducatoare de moarte. Sarutul ploii, indragostita si ea de mandrul dansator, il lasa doar un pic sa mai salte, apoi il stingea in fuioare alb-albastrii, incercand sa il stranga la piept si pierzandu-l mereu...

Imposibila, iubirea lor...

Focul insa nu se lasa, si izbucnea iar, de te miri unde, incercand din nou sa cuprinda cu flacarile sale ploaia, dansatoarea norilor... Iar si iar incerca, pana cand, intr-o zi, a urcat pana la cer si a strigat Soarelui, Marelui Soare, tatal focurilor si al luminilor:

- Tu stii, Marite Soare, parinte al flacarilor, ce-i mistuirea dragostei. Nu ma lasa fara imbratisarea iubitei. Desavarseste intr-un fel unirea nostra. Tu stii si tu poti...

Si a plans Focul cu multime de scantei, sfasiind noptile si zilele. Pana la urma, Soarele s-a indurat si a inceput sa incalzeasca pamantul, acolo unde focul se facuse cenusa udata de lacrimile ploii. In caldura si vraja soarelui s-a nascut un bob mic, auriu, sclipind jucaus in lumina. Pamantul ud s-a deschis si l-a primit in adancul sau, facandu-se pantec si hranindu-l. Micutul bob si-a facut frati. S-au inmultit si apoi au scos fire verzi din pamant, tragandu-se in sus, spre soare, Si asa, in camp au inceput a se undui spice de grau... Oamenii le-au cules si au gustat boabele din spic. Dulce si cald. Plin de soare. Le-au pus intre pietrele pamantului si au facut pulbere alba, curata. Au amestecat-o apoi cu apa si au facut forme rotunde, micute, pe care le-au incredintat caldurii focului. Asa au faurit cea mai buna hrana a lor, din rodul pamantului, cu apa si foc. Si au numit-o Paine.

Asa s-a facut imbratisarea focului cu apa, in painea cu care oamenii se hranesc, cu care isi cresc pruncii. Acolo, in acea intalnire a lor, dansul Focului si al Apei zamisleste painea calda si aromitoare, asternuta pe lemn de brad si asteptand sfioasa, sub stergar, sa fie rupta in bucati si gustata cu bucurie.

In noptile calde, dupa seceris, oamenii se aduna seara la foc, ii privesc dansul, ii canta si ii spun povesti. Ii aduc pe copii langa el, sa invete a citi in flacari istorii ale strabunilor. Si dupa ce au obosit, stropesc ultimele flacari cu apa, binecuvantand pamantul si cerul, apa si focul, vanturile si toate vietuitoarele. Pe urma pleaca la casele lor, spre odihna.

In urma lor, fuiorul alb rasucit in sus poarta soapta de dragoste a focului, dansator al pamantului. Iubita lui din nori e gata sa coboare iar...