Noapte de Foc

...

foto

Noaptea s-a facut causul unei uriase palme. Degetele adunate in sus tin luna, luna plina.

Luna, MamaQuilla... Luminatoarea din inalt, purtatoarea in lumea de vis. Aceea din care ne aducem, pe fire nevazute, scanteile din Lumea ce va sa vina si le asezam peste Acum...

In padure se strecoara incet-incet, pasind usor peste patul de crengi, oameni infrigurati, umbre venite de departe.

Fiecare isi poarta la piept mica legaturica de Trecut. Povesti vii, inca sangerande, din care inca picura lacrimi peste frunzele asternute de padure.

Mama Pamant ii asteapta de atata timp... Le-a pregatit loc de trecere, loc cald si bun... Cer plin de ochi scanteietori, luminandu-le calea si sufletele. Ape ce-si canta din timp nestiut muzicile tamaduitoare ostoind setea de dragoste, spaland si alinand durerile inimilor.
In frunzis, ici si colo, tremurari ale ramurilor vestesc apropierea Umbrelor. A celor care de veacuri asteapta venirea celor ce vor stinge razboiul neterminat. Focul luptei.

La un semn al Batranei, cei adunati langa foc se intorc cu fata spre vale. Cheama vanturile din Sud sa vina si sa aprinda focul sacru. Apoi se intorc pe rand spre Apus, spre Nord si spre Rasarit. Toate vanturile vin sa aprinda focul. Si spiritele muntilor, ale apelor, ale pasarilor si animalelor din paduri, din mari, din vazduh si de sub scoarta pamantului. Apoi Mama Pamant si Tata Soare. Apoi strabunii, pazitorii de veacuri ai locurilor.

Incet-incet focul aprinde rugul ramurilor. Oamenii ii canta si-l hranesc cu focurile din ei. Se aprind chemari de dragoste, de calatorie, de venire si de trecere, de viata si de moarte.
In cantecul focului sunt mii de fire ce leaga pe cei care canta acum de alti cantareti, din alte timpuri.

Pe masura ce flacarile urca si imbratiseaza lemnul, acest iubit ce se daruie flacarii pe sine, spre a face magia sa iasa in lumina, in flacari se vad franturi de vieti. Sunt si chipuri si locuri care se lasa luminate de flacari. Si in varfuri de cantec, trec prin flacari, ostenii calari... Tipete si vaiete, case arzand, copii si femei fugariti de varfuri de lance. Se aud tropotele cailor si scrasnete de fiare setoase de sange. Apoi se zareste in foc valea plangerii. Pajistea arsa de seceta, acoperind trupuri peste care florile inca nu pot gasi radacina.
O vreme, in flacari se plange amarul. Incet, se lasa aduse vederii ape curate, cu maluri limpezite de soare si copii alergand pe nisip... Fete impletind cununi de flori de camp si asternandu-le pe rau, chemandu-si ursitul... Intre cercurile de flori, iata, cate una zareste chip zambitor... Se aud rasete si soapte de alint...

Deodata, dn cercul de cantareti se desprind umbre care ingenuncheaza langa foc. Cu soapte aprinse isi sufla povestea intre palme, acolo unde se afla mica legaturica de istorii personale. Povesti ale lor, ale strabunilor lor... Povesti de dragoste si ura, de bucurie si de durere. Povesti ale propriilor rataciri, pierderi si morti...
Maini calde ii cuprind de dupa umeri, apoi intreg trupul e prins in caldura blanda, topind cioburile de gheata din suflete, din inimi... Focul danseaza cu flacari de soare, de cer noptatic si de ape viorii... Auriu, albastru, rosu-violet... Focul imbratiseaza pe cei ingenuncheati si ii saruta pe frunte, pe ochi, pe obraji... Ii cuprinde si-ii strange usor, cald, pulsand inauntrul lor jarul prefacerii. O dragoste fierbinte, care mistuie izvorul lacrimilor si lasa apele linistii sa-si faca la randul lor izvor in fiecare umbra ingenuncheata.

Pe rand, fiecare cantaret al focului isi primeste imbratisarea si se lasa in vraja dragostei arzatoare.
Toate durerile si amintirile izvoratoare de lacrimi sunt acuma scrum... Willkanina, focul sacru, le-a ars si le-a facut jar, care va ingrasa pamantul si va hrani semintele sperantelor.

Flacarile joaca din ce in ce mai iute. Dans salbatic, dans de celebrare. Din albastrul flacarilor urca spre cer cai inaripati, purtand cantec nou, cantec de bucurie.
Glasurile s-au schimbat. Fetele stralucesc oglindind in ochi si in zambete alte inimi. Cei sarutati si arsi pe dinauntru de flacara focului sacru sunt acum calatori pe un nou drum. Pasind in plina lumina, vor duce cu ei in lume cantec de libertate si cantec de pace. Ramase in jar sunt acum toate strigatele de lupta, toate razboaiele personale si ale neamului lor.

Incet, cele patru vanturi se desprind, lasand dansul flacarilor sa respire. Focul mai canta o vreme, se mai rasuceste peste lemnul pulsand rosiatic. In palcuri din ce in ce mai mici isi retrage arderile, coborand spre pamant, acolo de unde s-a nascut... Din pantecele Mamei s-a nascut, din lemnul hranit de sangele ei...

Veghetorii de pe margini ingenuncheaza din nou, sarutand palpairile focului si petrecandu-le pana la ultima suflare.

Privesc spre umbrele de pe margini, cele ale mosilor si stramosilor, cercuri-cercuri inconjurand altarul focului sacru. Acestia, doar abur, lasa vederii sufletesti doar ochii lor. Ochi de femei, barbati si copii venind din vremuri pierdute din rabojul timpului. In ochii aceia curg acum ape linistite. Focurile luptelor s-au stins... Peste el, ape limpezi, ape de pace adanca. Incet, ei se trag inapoi in frunzis, topindu-se prin verdele tremurat al padurii.

Cantaretii se ridica, infasurati in aripi de libertate. Cam neindemanatici, se misca usor, invatand noua senzatie. De-acum vor merge in lume pasind in liniste, si din cand in cand vor zbura...

Se strang usor unul langa altul si incep a cobori incet catre vale. In urma ramane padurea, privindu-i cu ochi verzi si fosnind soapte de bun ramas. Ii petrece cu tremurul ramurilor, urmarind cum stralucesc in noapte cei ce venisera ca umbre, impovarati de dureri.

Un fuior de fum se inalta dintre valurile verzi infrunzite, alunecand spre sirul calatorilor si asternandu-le sub pasi soapta calda a Mamei:
"Pasiti in Frumusete!"