Cadere in Rai...

...
foto

Rasaritul il gasea sus, in poiana. Pe stanca imbratisata matasos de iarba marunta si deasa, isi gasise loc de ani de zile. Se stiau bine, el si piatra, de atatea ori martori ai deschiderii diminetii...

Isi desfacu de dupa gat sireturile colorate si lasa la picioarele stancii saculetul de piele cafenie. Se aseza pe patul de iarba, cu fata spre orizont. Acolo, in pâlpâirile indepartate, se cocea pâinea solara ce avea sa fie azvarlita in curand pe alb-albăstriul lacului ceresc.

Inchise ochii si se lăsă sa alunece in linste. De multi ani stapanea arta pacii, iar apele linstii il ascultau ca pe cel mai desavarsit stapan al lor.
Respira usor, atat de usor ca abia se vedea unduirea pieptului. Ca si cum ar fi fost o sculptura in piatra, asezata pe stanca inverzita.

Incet, luminile soarelui ii aprinsera chipul in culori lucitoare. Dar el nu misca... Parul alb, lung, acoperind umerii, era o zapada scanteind curcubee. Dupa obrazul neted, desi ars de soare, se vedea ca barbatul e tanar. Parul sau insa era alb-alb-alb... Lumina aprinse acum si culorile cenusii ale hainei, dând umbre peste firele de lână colorata care coborau in impletituri peste umeri si pe spate. Parca era o harta, imbracamintea lui... Palmele aramii, patrunse de focul soarelui, odihneau pe genunchi. Ca si cum ar fi stat acolo dintotdeauna. O statuie ciudata, barbatul cu plete albe...

Peste padure trecu o infiorare aromata, aducand dinspre camp parfum de flori si de iarba uda de roua. Vantul incepu sa se joace ca un copil intre crengi, starnindu-le, zgandarindu-le, facand fuioare de puf si frunze mici.
O tresarire ca o unda, un usor val pe sub piele facu sa se vada in omul de pe stanca miscarea dinauntru. Parca umerii se trasera mai mult in spate si palmele se apasara pe genunchi. Nici o miscare intre pleoape, nici o tremurare a genelor. Vantul simti o putere uriasa cum vine si il ia de gat, il strange si-l apleaca spre iarba. Se rasuci putin, apoi se lasa pagubas, caci nu avea forta sa lupte cu nevazuta greutate care il tinuia la pamant. Se desfacut fasii-fasii si se trecura serpeste prin iarba. Departe, in desisul padurii, avu curaj sa suiere un pic...

Chipul omului de piatra era indreptat spre soare. Acum toate erau doar liniste si nemiscare...

- Aaaaa-aaa-a-aaa-a-aaa!

Din nou val usor, ca o parere, sub pielea obrazului aramiu.

- A-aa-aa-iii-aaa- a-haaa-aaa!

Dintre pietrele ascutite de sub culme urca vesel, cotind si sarind in sunete zglobii, un CANTEC!

Ramurile se intinsera un pic spre vale, apoi se trasera brusc inapoi.

Barbatul deschisese ochii!

Azurul ochilor facea pe fata aramita de soare doua straluciri, in culorile cerului diminetii.

Ramas neclintit, omul asculta. Insusurbat in poteca abia ghicita dintre pietre, un glas canta acoperind toata culmea dealului cu vesele flori de cantec...

Incantate, cateva vrabii tasnira dintre ramuri, intrecandu-se in zbor si chiuind indraznete.

In sfarsit, de dupa trunchiul gros al teiului care strajuia trecerea spre stanca, se arata cantaretul. Era o femeie. Cu picioarele goale, pasea saltat, fluturandu-si rochia albastra cu ape verzui si leganand intr-o mana o creanga de salcie.
Canta cat o tinea gura si isi juca nuiaua peste ierburi si flori.

Se apropie de barbat, care privea nemiscat cum i se umpluse linistea de cantec.

- Ce faci aici? il intreba, privindu-l in ochi cu mana streasina peste sprancene.

Barbatul nu-i raspunse.

Ea se uita la el o clipa.

- Ce faci? Ai venit sa vezi rasaritul?

El o privi clipind alene.

- Aha. L-ai vazut...

Brusc, femeia se intoarse, lucindu-si ochii negri spre teiul lasat in urma. Barbatul privi si el impreuna cu ea. Langa trunchi se oprise si se sprijinea cu o mana pe lemnul copacului o batrana indianca. Palaria legata cu siret sub barbie si fustele colorate aratau ca e de prin partea locului. Batrana mesteca ceva, poate tutun, poate fruze de coca.

Femeia cea tanara privi spre barbat.

- Eu vin prima data aici. Mi-a spus Batrana ca azi trebuie sa vin si sa dansez la rasarit. N-am ajuns sa-l vad aici, pe culme, l-am privit in vale. Dar dansul trebuie sa-l fac aici.

Si cu mana in care tinea salcia facu un cerc in aer, cuprinzand stanca si trecand peste capul celui asezat.

Gestul gratios dar hotarat arata ca trebuie sa isi ia in primire locul.

Omul se ridica, inaltindu-se peste verdele ierbii. Fata se uita la el in sus. O privi. Avea ochi negri, ochi de noapte, lucind sub gene matasii. Ea zambi, dar se vazura buzele tremurand usor.

Cobori incet, lasandu-i locul liber.

Ea puse creanga de salcie jos in iarba si urca pe covorul verde care invelea stanca.

Ridica mainile deasupra capului, cu palmele unite. Inchise ochii.
Cu fata spre soare, striga ceva. Glasul suna puternic, ca un strigat de pasare. Nici pe departe nu semana cu cantecul cu care urcase drumul.
Porni apoi sa ingane o melodie unduita, urcatoare in cercuri de sunete blande, ca o apa cantata...

Unda cantecului urca, se umplu si se revarsa in curgeri infocate, inundand locul de armonii nemaiauzite. Umerii, bratele, soldurile, picioarele desculte ale femeii, toate insoteau cantecul in cresterea lui, apasand in pamant si ridicand la cer puterea chemarii de dincolo de timp... Vantul se trezise invartejindu-se pe langa rochia albastra si se harjonea nebun, platind toata rusinea fugii de mai-nainte.

Dansul aprinse acum toata iarba, si firele pareau parjolite, de parca din taplile goale ar fi sarit scantei si le-ar fi ars...

Omul de piatra privea, ascultand cantecul si simtitnd cum i se strecoara sub tample. Mici lovituri, apoi vartejuri furnicand pielea si coborand pe umeri, pe brate.

O miscare langa tei. Batrana scosese o gramajoara de frunze si le rasucea in palma... Omul simti cum i se strang cute intre sprancene.

Femeia dansa acum tot mai iute, cantand, cu bratele ridicate spre cer. Apoi le cobori putin si incepu sa se roteasca. Intai incet, apoi mai repede. Pe urma, talpile goale pornira din nou sa aprinda iarba.

Pletele albe tremurau usor in bataia vantului, care isi platea acum toate alungarile de la rasarit. Strengar, vantul! Strecurat peste haina cenusie a celui care privea nemiscat, vartejul simti fiorii umerilor si pe cei din deschizatura palmelor. Dezlipite de pe genunchi, palmele stateau nehotarate pe langa tivul din fire colorate al hainei.

O lovitura cu talpa in stanca. Raspunsul puternic, lovind din pamantul sub picioarele barbatului. Alta lovitura. Alt raspuns... Din pamant urca prin picioarele lui un sarpe de foc, aprinzand inauntrul nemiscarii un dor stravechi, ingropat adanc, sub rasarituri stralucitoare si impietrite.

Deodata dansul cazu. Femeia se oprise, cu mainile departate de corp, cu fata, umerii si bratele lucind de sudoare. Se intoarse cu chipul spre soare, ridica iar bratele si iar scoase strigatul de la inceput. Inchise ochii si ramase putin sa rasufle.

Omul o privea si cauta sa desluseasca ceva, ceva ascuns acolo, sub iarba parjolita.

-Haaaaa! Gata! Acum poti sa vii la loc.

Sarind de pe piatra, se uita razand la el. Drept in ochi, ras stralucind negru sub gene lungi. Se intoarse iute cu spatele si o porni grabit, coborand printre ascutisurile pietrelor. Alunecare albastra...

Omul se uita dupa ea, apoi zari nuiaua de salcie in iarba. Se apleca si o ridica. Invarti intre degete luciul verde si fraged, si iar invarti... Dadu drumul brusc corzii verzi si se uita pe poteca. Pe langa tei, fluturarea albastra a rochiei disparu, trasa de desisul padurii.

Se mai uita o clipa la nuiaua din iarba, apoi o lua repede spre poteca, cu pas hotarat si cu sclipire noua in azuriul ochilor.

Trecu pe langa tei si atinse in graba fusta colorata a batranei indience. Lipita de trunchi, batrana tocmai ispravise de rasucit foile si cauta sa aprinda un capat al sulului gros. Rosul aprinse in sfarsit frunzele si batrana duse la buze trabucul improvizat. Trase satisfacuta in piept si lasa fumul sa scape in vazduh si sa se roteasca de fericire.
Undeva, pe drumul spre vale, un flutur albastrui se zarea printre cotiturile potecii, iar mai incoace, stralucind in soare, tot fluturare, alba, peste haina cenusie cu fire colorate.

Batrana zambi...