marți, 18 decembrie 2012

Pe ingeri ii dor aripile, cand cresc...


.



 foto


Pe ei, ingerii mei, ii dor aripile, cand cresc...
Le-as saruta fiecare fulg
dar mi-e ca le-as ingreuia firava alcatuire,
atat de diafana, atat de alba, atat de dulce...

Ingerilor din cer le este mai usor
Ei vin direct in zbor
Nu-i doare aripa, n-au acele mici noduri in umar, acele rasuciri si zbateri si tremurul
dus pana jos, in inima, in os,
pentru fiecare fulg nou si curat
atat de diafan, atat de alb, atat de luminat...

Ingerilor de pe pamanat insa, 
nascuti, nu facuti,
Le e tare  greu drumul
Ei trebuie sa coboare intai in dedesubt, sa umble mult si pe langa
pana sa ajunga
sa le creasca mugur de zbor,
acolo, pe umar,
in rasucire si tremur si dor...

Cand se intampla insa sfarsitul cresterii aripilor
Pana si ingerii ceresti se opresc  si se minuneaza,
Atenti pana la ultimul lor fulg la prima fluturare de zbor a noilor veniti
Pentru ca ei, acestia, care au trecut prin durerile cresterii,
Sunt  Purtatorii de Inima...
.

4 comentarii:

ajnanina spunea...

pentru fiecare privire de om care ii vede, care vede, care stie, o lunga clipa de crestere fara dureri de crestere... doar cu blandete si dulceata...
ca si lumina din priviri tot din inima vine si din lungile drumuri in umbre :)

Mikka spunea...

ce minune ar fi daca toti i-am privi asa... si tot timpul
si mai ales, tot timpul, din inima...

Madalin-Emanuel Ciobanu spunea...

frumoasa viziune..
in lumea asta, totul se castiga prin durere, si intr-un fel asa este normal

Mikka spunea...

Multumesc de trecere si de gand.
Desi asa se vede (si asa mi-a fost si mie), inca mai cred ca nu e "normal", ca drumul e in miracole.
Dar asta este nebunia mea...