luni, 24 decembrie 2012

Ceai, asteptari si prisnite

.


In asteptarea zilei de Craciun, stau cateva ceasuri in casuta mea din deal.
Casuta mea din vis, care va fi candva si-n viata.
Beau ceai cu rom si-mi astern gandurile incet, inceeeet... cu grija pentru fragilitate maxima.

Ma pregatesc sa plec, sa fiu iar Mos Craciun. Dar pana atunci, acum eu sunt pentru mine.
Ultimele zile mi-au rascolit multe, dand la o parte invelisuri pe care nu le mai stiam. Atat de bine acoperisem tot, ca sa nu vad, incat atunci cand a crapat mestesugita alcatuire, a fost ca un fulger. Nou, cu totul nou, neasteptat si taios.
In aceste zile, cum am tot povestit prin jur, imi sarbatoresc renasterea. Aceea petrecuta acum patru ani, in timpul solstitiului din decembrie, pe Machu Picchu.
Adica eu acuma implinesc patru ani.
Si din sarbatorire face parte si-un bilant, ca-ntotdeauna...
De data asta, fara sa imi fi propus cumva, "bi-lantul" a venit ca o rupere de ... dublu lant. Acela al iluziei, al nevederii, si al unei lipse uriase ce se afla acolo, sub acea nevedere.

Ah, trebuie sa mai iau din ceai... ca sa imi limpezesc privirea.
In timpul sarbatoririi, inima mi-a inflorit mai mult. Am tot dansat, pe multe muzici ce mi le-am gasit, cand am incercat sa imi inlocuiesc playlist-ul. Dah, cum deja stiti, mixpod a pierit... sau s-a predat, dar tot aia este. Asa ca ascultand cate una, ma ridicam din scaun si dansam, cate putin sau mai mult din fiecare... Si acolo, in dans, este intotdeaua clipa de ruptura, cand iesi din piele, ca sa zbori... De data asta, am iesit si... am cazut. Rau. Rau de tot. Mi-am julit coatele, genunchii, barbia, apoi spatele, apoi gatul, apoi crestetul, apoi... tot. Am cazut in crapatura aia, care a spart invelisul atat de bine ticluit de mine. Si acolo, jos, am fost eu,  copilul cazut, care se voia mangaiat, pentru ca se lovise. Tot eu, Cea- care- stie- si-poate-tot, a venit  "automat", cu o mana puternica ("noi am facut candva karate, nu-i asa"?) ca sa ridice. Era undeva si Inteleapta, Cea-care-le-stie-pe-toate-fiindca-a-trecut-prin-ele, gata sa dea o mana de ajutor.
Dar copilul era acolo si voia altceva. Voia mangaiere. Si inca mai voia... voia sa... voia sa tipe. Sa tipe!
Si caderea aceasta emotionala mi-a aratat intr-o clipa ce tot tinusem ascuns: tipatul.
Si-am inteles de ce –uri multe. Si-ncet, incet, le-am lasat jos din spate, unul cate unul...
De ce nu tip. M-am invatat asa, de vreme nestiuta. Stiam cumva ca n-are rost sa tip. Oricum, nu-i nimeni sa auda. Ceilalti au pe-ale lor, abia se duc pe ei, cine te poate ajuta? "Ridica-te si mergi, trebuie sa mergi, sigur ca poti, intotdeauna ai putut!" Aia era si este Cea-care-poate-tot si se descurca fiindca n-are incotro. Asa am invatat ca pot. Si n-a fost rau, doar ca am sarit peste masura. Am invatat nu doar ca pot, dar pot si pentru altii. Si mereu aici, la capatul asta de fir, e cineva de garda, care poate tot. Care mereu e in picioare.
Nu-i rau, dar... auzeam tipatul altora, iar eu nu mai tipam pentru ca stiam ca nu-i nimeni sa ma auda. Nici macar – sau mai ales – eu. Nu eram "de garda" pentru mine. Si nu ma auzeam pe mine, fiindca nici nu mai tipam.
Incet-incet, mi-am intors spatele de la mine...  Si nu am mai crezut ca cineva m-ar auzi. Nici macar eu...
Am inteles, aceste zile, cat m-am acoperit pe mine, ca sa nu ma aud nici macar eu.
Cat nu m-am mai asteptat, stiind ca nu e nimeni acolo, care sa auda si sa stie.
Cat am impiedicat minunile sa ajunga la mine, desi credeam si cred in ele, pentru ca undeva, acolo, inauntru, nu credeam cu adevarat ca ele sunt si pentru mine.
Habar n-am avut de toate astea pana acum.
Dar acum stiu. Si asta e bine.

Oh... inca niste ceai cu rom...

Desigur, doare. Dar imi pun prisnite. Tocmai asta voia acel copil, apoi acea adolescenta, apoi acea femeie, toate acele parti din mine care s-au vrut auzite si mangaiate.
Fiecare din ele primeste acum, din partea mea intai, vedere, recunoastere si mangaiere.
Si din recunoastere face parte mai intai NU.
Nu sunt intodeauna puternica, nu le stiu pe toate, nu sunt mereu in picioare. Nu vreau sa fiu mereu de garda.
Sunt om.
Imi permit sa simt si sa spun nu pot, nu stiu, nu vreau.
Si imi permit sa ma doara si sa imi pun prisnite.
Si sa spun uneori , cu toata dragostea, "Imi pare rau, inteleg ca iti e greu si te doare, dar stii, acum chiar nu pot sa te ajut. Pot doar sa fiu langa tine si sa te ascult. Dar s-ar putea  sa ma doara si pe mine si atunci sa stii ca, incet, voi pleca sa-mi ling mai intai ranile mele."
S-ar putea  sa spun "nu pot" , iar cei care nu se asteptau la asta or sa se mire, sa se supere si poate or sa-mi intoarca spatele. Dar n-o sa imi mai intorc eu mie spatele,  trecandu-mi peste inima spre a juca un rol.

Ah, da, inca niste ceai...
Dintr-o ciudata asezare a lucrurilor, aud si simt adanc ranile oamenilor, copacilor, pasarilor, fluturilor, apelor, ursilor si lupilor, ale vanturilor si ale nisipurilor. Si iara, asta nu-i rau. Dar nu e usor sa invat sa traiesc cu asta. Si invat abia acum "basic"-ul pe care il stiam cumva doar in teorie: pune-ti intai tie masca de oxigen, apoi copilului!
Da, inca mai are mult de lucru acest vindecator ranit... Stiam eu... dar nu stiam cand mai vine un val... Iaca, a venit. Nu-i rau. (Sa mai pun  niste ceai? hai ca... da...)

Asa ca acum beau ceai cu rom (am facut o oala de sase kile), imi pun prisnite si ma astept.
Daca eu ma aud acum, pot sa ma astept sa fiu auzita. Cum sa ma fi asteptat de la altcineva, cand eu nu ma auzeam?
Si asteptand, chiar cred cu adevarat.
Ma legan pe scaunul mei din fata calculatorului si ma astept...
Tot nebuneste, asa cum am facut pana acum, dar cu credinta intregita. Credinta, nu speranta. Si nu e  nebunie fiindca eu-sper-desi-stiu-ca-n-o-sa-se-poata ci e nebunie pentru ca  indranesc- sa- cred-ca-o-sa-se-poata.
Ah, deja ma simt mult mai bine si mai usoara.

Pentru ce-am scris aici – mult diferit de ce v-am invatat la mine, nu-i asa?- nu-mi cer iertare.  E parte din procesul meu de ardere si stiu ca poate fi sters din ochi si din minte, deci nu-i rau... :) E pur si simplu pentru mine.

Ma voi intoarce maine si va fi iar cantec.
Va fi iar timpul de Craciun.

Ma duc acuma sa fiu Mos Craciun pentru fiintele mele dragi – deie-le Domnul sa aiba inca ani multi! – si apoi ma voi intoarce sa-mi cant povestile mai departe. Dar cu sacul golit de neguri  si cu multe asteptari.
Ce astept?
Multe...
Dar din toate, mi-as dori o creanga de brad.
Desi mi-e drag bradul mai mult ca oricare alt copac si mi-l doresc viu, acolo , in padure.
Dar deja s-or taiat, vitejii...
Unii  arbori sunt tot un fel de oameni, zicea un om frumos, acolo, in Anzi... Doar ca-s mai drepti si se tin in picioare.
Asa-i vad eu pe brazi. Si da, sunt si unii oameni ca brazii... Dar astia-s rari... Unul si unul, si tot cu plete...
.

9 comentarii:

drugwash spunea...

Aveam eu o bănuială cînd am văzut numele în mail, dar acum c-ai pomenit de karate deja a crescut dincolo de pragul coincidenţei. Deşi s-ar putea să fie una mare-mare, fiindcă aşa se mai joacă Viaţa uneori cu oamenii...

Mă întreb, îţi spune ceva înşiruirea aparent haotică: Ploieşti, tramvaie, Piatra-Neamţ, '87-'88, folk...? Dacă nu, nu-ntreba. :)

Dar pînă una-alta, îţi doresc să-ţi tihnească ceaiul (nu întreb de proporţia de rom din el :D ) şi să-ţi fie sărbătorile frumoase şi vindecătoare de răni! Crăciun fericit! ;)

Anonim spunea...

1
11111
11111111
111111111111
1111
11111111
111111111111
11111111111111111
11111111111111111111
1111111111
111111111111111
111111111111111111111
11111111111111111111111111
1111111111111111111111111111111111
11111
11111

Mikka spunea...

Draga Drugwash,
Multumesc de colind si de urari!
Iaca, au avut efect :)
Dupa iesirea din butoi, am inceput sa vad lumea altfel. Lumeeee-lumeee! Ce frumoaaasaaa eee!
(A fost rom de cel bun, tare nu l-as fi stricat pe ceai :) )
Hmmm... Viata se joaca mereu, cred eu. Iar lumea e mica, frumoasa si rotunda.
Trecere peste marginile coincidentei, da... Insiruirea haotica imi spune ceva, dar intr-un fel la care nu ai cum sa te astepti. :)
(eu rad acum, si-ti multumesc pentru asta)
Pe cea care are acelasi nume ca si mine, si care canta minunat muzica folk, si care posibil sa fi calatorit mult, astfel incat a trecut si prin locurile amintite de tine, am cunoscut-o acasa la parintii mei - tocmai ma mutasem si era doar frate-meu acasa la ei atunci. Gasesc eu pe fratiorul meu acasa, cum zic, mai bine zis pe balcon, cu o fata... Reasezau corzile de la chitara pentru mana stanga... Chitara, luata de mine dupa patru ani de "curte" pe langa Muzica, si care a fost trasmisa lui Praslea. Si eu tot cu stanga zdranganisem... Si deci ne face frate-meu cunostinta:
- Mihaela Gheorghe
- Mihaela Gheorghe...
Rasete multe si sanatoase.
Pe Mela am regasit-o mai tarziu, in alta parte a vietii mele cand cautam noi sa salvam lumea... :)
Frumusetea vietii face ca azi dimineata sa fi lacrimat eu de bucurie, cand frate-meu a cantat la aceeasi chitara, alaturi de baiatul lui (doi ani jumate) care a primit "o chitala mica", albastra, adevarata, si "lafe-lafe" cu a lui tati. Aia fosta a mea... Frumosi rau, amandoi chitaristii mei...
Sa-ti fie si tie aceste zile magice - si nopti - bune si calde si vesele, cu sarbatoare adevarata si binecuvantata!



Mikka spunea...

Mmmmm...
Draga Anonim...
Un brad intreg, nu doar o creanga...
In loc cuvinte de multzam - ar fi prea mici- sunt doar stelute in ochi...
si mult zambet in inima!

drugwash spunea...

Haha, asta a fost "cu panoul", ca-n baschet! :D Oare ea să fi fost cu adevărat...? Cea de care zic a lucrat o perioadă ca vatman în Ploieşti, dar nu era din oraş căci locuia la cămin. Într-unul din ani - nu mai ştiu exact dacă era '87 sau '88 - s-a format o echipă care să participe la un concurs (festival?) dedicat drumeţiilor montane, ţinut undeva la Durău, parcă, pe lîngă Piatra Neamţ. Încă mai am două insigne de atunci, dar nu sînt aici la casă, au rămas la maică-mea.

Deşi nu lucram la ei, am fost cooptat în echipă, căci zdrăngăneam pare-se cel mai bine (cine cînta cu vatmaniţele, în cabina tramvaiului? :D ) şi uite aşa am făcut o plimbare şi am primit cadou amintiri frumoase. ;)

Din păcate, nici cioturile n-au rămas, din aripile de atunci. Dar amintirile... măcar pe ele să nu le pierd.

Ei da, ce ţi-e şi cu viaţa asta... Mă bucur că ţi-am putut aduce zîmbete. Să-ţi trăiască chitariştii! :)

Mikka spunea...

Ei, da, vezi, ce ti-e si cu viata asta... :)
Ce poveste frumoasa!
Cred ca ea a fost...
O frumoasa amintire "comuna" :) :)
Despre aripi... Cred ca nu putem sti. Pot sa apara iar, tocmai cand credeam ca "asta e tot ce a mai ramas". Si ne dau peste cap acest tot.

Multumesc de urari.
La fel si tie, sa-ti fie bine ai tai, si norocosi!

PS ah, iaca, alta amintire: yo am calatorit cu vatmanii in cabina metroului... :)

Mikka spunea...

Ei, da, vezi, ce ti-e si cu viata asta... :)
Ce poveste frumoasa!
Cred ca ea a fost...
O frumoasa amintire "comuna" :) :)
Despre aripi... Cred ca nu putem sti. Pot sa apara iar, tocmai cand credeam ca "asta e tot ce a mai ramas". Si ne dau peste cap acest tot.

Multumesc de urari.
La fel si tie, sa-ti fie bine ai tai, si norocosi!

PS ah, iaca, alta amintire: yo am calatorit cu vatmanii in cabina metroului... :)

inda spunea...

Si daca tot vorbeam azi despre iertare, nu m-ai intrebat, dar iti raspund, copilul din tine te-a iertat si-a inteles ca atunci cand lui ii pusesei plama este gura sa nu tipe si oblojeai ranile celorlalti, pe-ale lui le ingrijeai, a inteles ca ceilalti nu erau decat oglinzi ale tale si incercand sa-i vindeci, pe tine voiai sa te vindeci. A inteles ca tu cautai inafara ceea ce se afla inauntru si ca abia de acum, tipatul lui mut te-a facut sa-ti atingi inima cu degetele.
Se vede ca toti facem drumul asta pe ocolite si abia cand ajungem iarasi de unde am plecat intelegem ca oricat am cauta, oricat de departe am calatori, intr-un final tot la noi ajungem, ca ne suntem inceput si sfarsit. Apoi lipim cele doua capete ale drumului formand cercul al carui centru cu gratie ni-l asumam.

Creanga de brad si vantul fosnind in noaptea aceea magica si incarcata de raspunsuri m-a facut sa-mi amintesc de-un imn vechi oferit ca ispasire :
"daca a existat ceva in aer
daca a existat ceva in vant,
daca a existat ceva in copaci sau in tufisuri
care putea fi rostit si a fost odata auzit de animale,
atunci fie ca aceasta Cunoastere Sacra sa ne fie inapoiata"
(Atharva- Veda VII)

Mikka spunea...

...daaaa... se vede ca facem toti acelasi drum, asa.
Am inteles, chiar asa cum spui, atunci, si mi-a fost bine.
Frumos si-adevarat ai spus asta: "cercul al carui centru cu gratie ni-l asumam"...
Multumesc de cantec, e bun si drag mie!
Asa sa ne fie, tuturor!