Immanuel

.

foto

-->

Dupa o noapte si o zi intre cer si pamant, am venit iar Acasa.

Am intrat- n-a fost niciodata o usa aici - si m-am pus iar acolo, culcus, in bratele Celui care mi-a auzit intotdeauna tipatul, chiar si cand nu stiam sa mai tip.

Mangaierea a fost dulce si nesfarsita, fara putinta de spus, si s-a facut iara linistea aia, pacea adanca si alba si usoara ca zapada proaspat cazuta peste gene.

Si am plans. Si ca in povestea lui Andersen, Craiasa Zapezii, lacrimile au facut minune in ochi si in inima, si au iesit de acolo cioburile de sticla, rostogolindu-se undeva, in neant. Pulbere si nimic sa se faca, sa nu mai vatame pe nimeni!

Si pe urma am deschis ochii si i-am ridicat. Si acolo erau, din nou, apele argintii-albastriu-viorii ale ochilor Ingerului, alea in care se vad Lumile.

Si El m-a lasat sa ma uit si sa vad... Nu m-au mai durut ochii de lumina.

In timp ce priveam, mi-a suflat inapoi pe gura duhul pe care il pierdusem... Partea pierduta de duh, de dusha... de suflet.

Apoi a ridicat mana mare, calda si transparenta, prin care vezi desenate apele pamantului si muntii cei sfinti, si padurile pline de cerbi si lupi si brazi, si a intins degetul aeratic, aratandu-mi.

Si atunci am vazut, ca raspuns la povestea mea de ieri, ceea ce asternusem tot aici, acum trei ani.

Si  vazand, am plans iarasi acolo, in bratele Lui...

Emmanuel

.
...lung drum... desculti, dezbracati, obositi... drumul... doar atata mai e... drumul...
Se face in genunchi. Nu ca am sti, ca am putea sau am vrea...
Ci fiindca nu mai putem... decat asa.
Si vine o clipa, aceea a caderii... a uneia mari. Poate o credem caderea-de-tot... uneori asta e aia, uneori se poate si mai si...
Si vine ea si ne tine la pamant. Nici in genunchi nu mai putem sta. Si ultima scanteie din noi se ridica si tipa: DE CE?
De ce asa? de ce eu? de ce acum? de-ce tipa de peste tot dinauntru, tasneste afara, cu forta ultimelor lacrimi.
E plina lumea de tipete. E plina... Si credem, in adancul acela, ca nu suntem auziti.
Si totusi...

Cu treisprezece ani in urma, am fost acolo. In acel adanc al ne-auzirii si ne-vederii.
Si am tipat.
DE CE?
Si nu mi s-a zis ca gresisem intrebarea. Nu... Cu mare drag, ca pe o pasare cazuta la pamant, am fost luata in brate.
Gresisem poate intrebarea, dar nu gresisem drumul...
Vreo zece zile am fost in alta parte. Nu stiu unde. Era oricum amestec de intuneric si lumina. Haos, cenusa, foc, adancuri nemaivazute... Toate, inauntru...
Si tot timpul am fost tinuta in brate. Ma tavaleam pe jos de durere ca nu puteam prinde aceste brate. Nu le puteam atinge. Erau cumva si in jur si inauntru, mi se tinea inima in niste palme, sa nu mor... mi se respira prin gat, sa respir...
N-am cum sa spun. E prostie curata sa incerc a spune, dar tot... tot incerc. In zilele Craciunului nu pot sa nu incerc...
Si-n alte zile...
Emmanuel...
N-am stiut pana atunci ce e ASTA.
Am zis ca am innebunit, dar era singurul mod de a trai, atunci. In nebunie. Asa am ramas.
Pe urma am mai gasit si pe altii. M-am linistit. Mai sunt si alti nebuni... E bine. Am cu cine "vorbi" in limba fara-cuvintelor, a cantecului, a versului, a dansului invartit pana la des-prindere. Pana la ekstasis...
Unul din ei, asa de drag, Rumi...
Nebuni, indragostitii de Iubitul...

Emmanuel...
O, come, o come, Emmanuel...

In noaptea aceea de acum treisprezece ani am stiut ca nu avea cum sa vina.
Este aici.