miercuri, 2 martie 2011

Dracovenii

.

Nebunul plecat din cetate, sa guste liberatea si viata, primeste ca rasplata a gestului sau sfidator, furia cetatii. Un caine care il musca de fund...

Ori poate ca e nu doar furia cetatii lasta in urma ci si acel impuls, acea aruncare inainte, facuta cumva dinauntru... Ai zice ca el insusi si-a adus alaturi animalul de putere, ca sa il maraie, sa-l traga, sa-l infricoseze, sa-l muste in cele din urma, facandu-l sa dea drumul la pas poate si mai dihai...
Tare interesant noul drum, noul joc...
Multumesc Alchimistului. Cel care mi-arata deja jocul. A stiut bine ce-mi arata si cand.

Pe drumul asta nou invatat, dupa ce m-am recunoscut calauza, regasindu-ma cumva ca ermitul care se scoate din scorbura si pune lumina pe cale, am inceput vertiginos drumul in jos... atat de repede, ca mi-a fost spart capul.
Cumva, lumina aia avusese asa un impact... se deschisesera niste patrunderi spre fetzele acoperite de ceturi si niste oameni incepusera sa vada si sa se vada. Incepusera a respira si a gandi si a spune nu. Nu, tinatorilor in intuneric. Nu, inchizatorilor de gura. Nu, facatorilor de turnuri. Si cel mai rau, nu propriilor amagiri.
Cumva se clatina turnul, era gata sa se sparga si prizonierii sa iasa prin daramaturi.. Si atunci...
Si atunci chelarul Turnului m-a trasnit tare in cap cu legatura de chei, de m-am dus de-a rostogolul pana in propriu-mi Iad.
Am simtit intai spulberarea - m-am facut praf si pulbere mult prea repede, ca si cum as fi fost dinainte doar praf. Ma macinasem, ce-i drept, cam vreo doua luni...
Apoi... apoi am murit repede. M-am strans intai intr-un punct. Cu cat mai mic, cu atat mai dureros. Ar fi fost minunat sa fie moartea pe care am mai cunoscut-o. Aia care mi-a devenit chiar draga, dupa ce de atatea ori m-a inviat, ridicandu-ma mereu mai usoara.
Dar acum se vede ca trebuia sa fie una care sa ma duca la dracul. Acolo am si ajuns.
Si el asa si era:Diavolul, tinatorul de gat...


N-am avut voce doua zile. Am avut impietrire. Am oftat si am plans.
Si totusi, cand la fundul lumii eram in propriu-mi Iad, a putut sa ajunga pana acolo multa dragoste. Enorma. Am primit mai intai de la niste femei frumoase, care au tot turnat peste mine, de s-a inundat Iadul... Si dragostea a invins. S-au taiat lanturile Diavolului si mi-au dat drumul la gat. Am putut vorbi.
Pe urma a venit... alt caine. Un catel mic si jucaus, care m-a gasit si a sarit pe mine, bucuros, plin de viata. M-a atins bine, ca am inceput sa vad lumina iar...
Si pe urma a venit o noapte senina si calda. Am tot tinut palmele peste foc, sa ma arda si sa ma simt vie.
Si asa am avut a treia zi curaj sa ma privesc in fata, asa cum face si Diavolul. Si am vazut...
Am vazut cat de usor primisem lovitura si cat de repede ma facusem praf. Nu m-am mai intristat, am inteles de ce ma mai sfaram si... gata.
Am inteles de ce a fost asa. Da, cand luminezi poti sa dai de dracul...
Si dai de fricile care te tin de gat. De alea de adancime, alea mestere, nu finetzaturile de suprafata.
Te vezi cum te strangi singur de gat. Cu propria-ti plasmuire... Ti-o faci cu mana ta, cu mintea ta.

Uf, de ce zic oare "tu"? Nu mi-e nici acuma usor sa privesc in fata propria lucratura de strangere, de con-strangere...
Uite, ma uit... Ma uit ca sa ma uit... Pe mine, aia de se leaga si se lasa legata.
Si pun de un foc in burta Iadului. Asa. Sigur ca nu se sperie tocmai Diavolul. Si el lucreaza cu foc... Arde tocmai ce nu e de ramas. Fiindca de aici, din fundul Iadului, nu mai e decat drum in sus. Si nu se face sa ies in lumina tot plina de prostii si mizerii. Alea pe care le-am pus candva la propria-mi temelie. Astora le dam foc.
Si astora
Si astora
Si astora
Gata.
O iau pe drumul in sus... si stiu ca la iesire o sa vad Soarele.



Si nu o sa ma pot abtine sa nu fac iar ce am mai facut: sa stralucesc...

Desigur ca din nou va fi la panda chelarul Turnului. Poate de data asta nu cu o biata legatura de chei - alea de la verigile de fier de la gatul oamenilor - ci cu vreo lama taioasa, ceva...
Dar eu voi fi asa de usoara...
doar aer
doar lucirea de pe apa
si putin praf de stele...
.

6 comentarii:

ajnanina spunea...

intru stralucire, povestea merge mai departe...

din oglinda, precum Bastian Balthasar Bux (Neverending Story) urmaresc desfasurarea povestii, pregatita sa strig in momentul potrivit noul nume care va salva Fantazia...

imi frec palmele sa aduc si eu o scanteie la Marele Foc... de deasupra :)

calator spunea...

dragute sforile tale, atat de bine s-au sforit pan' te-au adus in fata focului-focului....

frumos, frumos... :)

Mikka spunea...

Ajnanina draga,
Asa e, povestea merge mai departe, intru stralucire...
Sa vedem ce va mai fi.
Deocamdata ma bucur ca mergem impreuna sa ne punem mainile deasupra Focului. Si o sa ne intoarcem in lume, luminand si arzand.
Ploaia care va veni... va face si mai mare curatenie, amestecand apoi foc si apa, cer si pamant...
Lumeeeeeee!
Lumeaaaaa!

simf spunea...

arcana fara nume e un nou inceput, ruperea de trecut. uneori drumul trece dincolo de Lume.

Mikka spunea...

Draga Calator,
Asa e, sforile s-au sforit de am ajuns aici. Sau poate chiar eu le-oi fi tras, fara sa stiu ce fac. Acum insa se desfac niste ite si incep a pricepe. Focul focului desavarseste si dez-savarseste.
Tare frumos intr-adevar, mai ales cand pot in sfarsit sa (ma) vad...

Mikka spunea...

Draga Simona,
Da... uneori e dincolo de o Lume pe care o stiam - de fapt credeam a o sti. Abia acum insa se vede inceput de drum si de alta Lume. Sau tot aia, dar cu alta infatisare. "Inchipuire" i-as spune de fapt si asteia. Oricand se poate schimba...

Incep sa fiu fara nume...