marți, 8 martie 2011

Rios de Luz

.
sursa foto

Muntele rasare curat, drept, dintre sagetile albe ale soarelui de dimineata.
Inca se fugaresc umbrele vaii, adunand racoarea si ascunzand-o. Pentru putina vreme insa, caci ziua se creste pe ea insasi, tragandu-se din bratele noptii si rasucindu-se incet peste pamant.

Copacii care incoroneaza varful muntelui tremura usor. Azi lumea lor incepe altfel, caci nu sunt numai ei in asteptarea acestui inceput.
Inca de prin miez de noapte pietrele muntelui au simtit atingeri noi si s-au instiintat una pe alta, tremurand si ele ca si arborii cei batrani. Firele ierbii au spus despre noii veniti.
Oameni. Multi oameni urcand inspre varf, insirati unul in spatele altuia. Lumina lunii a lasat sa se vada sirul acela serpuitor, firul viu inaintand inspre culme.
In frunte, batranii. Cu pasi ageri, ocolinde tufele spinoase si sarind peste stanci. Apoi tinerii, abia tinand pasul cu cei dinainte. Pipaind acum, nou, pamantul acesta pe care batranii il stiu de atata timp...
Fiecare din cei dinainte fusese pe acest drum de multe ori. Gustasera risipirea timpului de atatea ori... Trecusera printre si prin pietre, purtati de aceeasi rasuflare, aceea a vietii. Acum reveneau, a fara-de-numar oara, gustand dulceata recunoasterii cu muntele. Tinerii abia invatau toate astea si urmau sa treaca si ei prin aceeasi minunare, cu bucurie si cu recunostinta. Paseau inca greu, caci pe langa necunoasterea muntelui aveau inca poverile mintii si nelinistile inimii. Inca se temeau de multe si nu credeau in vise cu toata faptura lor. Si nu isi cunoscusera puterea...

Luis urca in frunte, calauzindu-si tovarasii. Impreuna cu bunii prieteni de-o viata trecuse pe-aici si-nvatase sa vada, sa auda, sa miroasa si sa guste muntele. Si sa asculte...

- Ti-aduci aminte, Paulio? Furaseram carbuni de la Marcos si ne gandeam ca o sa facem focuri vreo trei zile. Ce-a ras de noi... Foc cu carbuni, pe munte? Ne-am meritat soarta, inghetand sub ploaie noaptea aia...
Paulio, un alt batran, cu par la fel de negru ca al lui Luis, chicoti usor.
- Pai cam asa, Luisito, cam asa... Cum sa fi stiut noi pe atunci sa facem foc fara carbuni, fara scaparatoare? Cam cat timp ne-a trebuit oare? Vreo doi ani?
- Mai multi, vreo trei sau patru, pana ne-am gasit asemanarea cu focul. Si pana ne-am gasit apoi lumina flacarilor noastre si arderea dinauntru.

Sirul se misca si batranii mai soptesc din cand in cand, pasind sprinteni peste pietre. Cei tineri abia sufla...
Si serpuirea se aduna incet spre varf, strangandu-se rotund pe creasta muntelui. Unul langa altul, oamenii se asaza pe pamant, facand un cerc. Si-n mijloc facatorul focului, sufland in flacara micuta... Si focul creste si desface umbrele in jur, trimitand lumina din pamant spre lumina din cer.

Asa a venit dimineata, aplecata sa vada ce stralucea pe varful muntelui. Si a vazut...

La scapararea primelor scantei din soare oamenii s-au ridicat repede, lasandu-si povestile sa se aseze langa foc. S-au intors toti cu fata spre rasarit, sa prinda lumina si sa o primeasca. Urma sa fie o iluminare...

Si totul s-a miscat putin, a tremurat, s-a clatinat un pic insasi amestecarea umbrei cu lumina. Apoi a fost o singura suflare a ierbii, a padurii, a vietuitoarelor din pamant, de pe pamant si de deasupra lui, a apelor si a vantului... Si a oamenilor, care invatasera pe drum sa asculte si sa sufle odata cu lumea.
Si cand au suflat, a venit lumina soarelui pe ei. Si ei au ridicat palmele si fruntile, sa o primeasca.
Si lumina a curs blanda si puternica intr-insii, facandu-si drum din crestete pana in pantece. Si acolo, in pantecele oamenilor, s-a rotit, amestecandu-se cu sangele pamantului, care curgea in oameni. Si s-a facut roata si s-a rotit, deschizandu-se vartejuri care s-au marit s-au mariiiit... Pana ce a tasnit prin crestetele oamenilor, revarsandu-se in curcubee.

Si s-au facut atunci oamenii toti rauri de lumina...

Povestea asta mi-a spus-o batranul Luis cand veneam inspre munte, cu gand sa incerc drumul asta. M-a vazut ca abia suflu dupa un pic de mers si a zambit usor. Stia ca voi sta inca o vreme la poalele muntelui, invatand mai intai sa suflu odata cu acesta. Dar stia ca eu stiu ca nu am alta cale decat aia.
Asa ca ne-am asezat amandoi acolo, pe pietre, asteptand sa vina prima dimineata din cele multe ce urmau sa se insire inainte de a porni urcusul.
Ma uitam la batran si la arborii din spatele lui. Undeva peste pletele lui negre, treceau din cand in cand, repede, scanteieri. Incepeam sa vad lumina care i se revarsa din crestet...
.

8 comentarii:

DoarEu spunea...

La multi ani frumosi, speciali, cu bucurie si zambet!

Imbratisari cu mare drag si dor!

Mikka spunea...

Imbratisari cu drag si bun de primavara si tie, draga mea!
Deschide-ti zambetul, sa-l vada pomii si sa inmugureasca mai repede!

ajnanina spunea...

am atins cu mana apa raului si mi-am muiat intai varfurile degetelor.
apoi, ca un copil mi-am bagat degetele in gura - si tare era buna!
asa ca m-am descaltat, m-am dezbracat si m-am spalat toata. si am baut. si curge acum si prin mine.
si am sa ma arunc in rau, sa nu mai fie nici o separare...

Dana M. spunea...

Mika draga, minumata poveste am primit in dar. Am fost si eu in cercul de oameni de pe munte si m-am innoit cu lumina. Multumesc. La multi ani!

Mikka spunea...

Ajnanina draga, curge acum si prin tine. Raul acesta de lumina, minunea care ne trezeste la a trai.
Nu mai e separare, e doar raul care ne prinde si ne duce inapoi in Mare...
E asa o bucurie sa plutim impreuna!
Vezi si tu ce frumos se face re-varsarea... Cate lumini vazuram, cate lumini!

Mikka spunea...

Dana draga, sora de plutire in lumina, ma bucur asa de mult ca ne-am gasit in viata asta! Ca ne-am re-gasit, in viata, inauntrul ei...
Eu iti multumesc pentru ca esti in cerc... facandu-l mai frumos, cu zambetul tau, cu cantecele tale.
Si cu cantecul cu "Pacha aia"... :)))
La multi ani!

petra spunea...

m-am asezat langa voi,pe pietre si m-am deschis sa simtit cum toti cei de acolo calatoreau prin mine Muntele o poarta din cel mai adanc miez (din inima mea )luminand viu ,caldura si raza,imbratisand continuu cantecul celor ce urca pe munte sa-si afle odihna la poalele lui .:)

Mikka spunea...

Mmmm... asa e, cum ai vazut, draga Petra. Cum ai vazut tu, Petra, piatra frumoasa si calda si vie care s-a facut om...
Muntele - o poarta, piatra - o poarta, omul - tot o poarta, spre acelasi miez.
Binecuvantati fie cei care merg spre acesta, bucurosi sa fim de calatoria impreuna!
Undeva... undeva ne vom opri, dandu-ne sema ca am ajuns... stii tu, acolo de unde n-am plecat niciodata: Acasa noastra draga!