Calatoria incepe...

Calatoria incepe intotdeauna cu ramanere in liniste.
(Poate de aici si vechiul obicei rusesc de a sedea putin inainte de plecare).
Ca si inspirul si respirul, cu pauza dintre ele. Acolo, in adancul acelui ragaz, e marele secret.
Poate de aia e si respirul. Ca sa trecem pe aici, prin nemiscare...

Inainte de a porni, calatorul priveste in apa. Isi vede chipul. Oarecum fara varsta, ars de soare. Parul inca negru tine impletit intre fire un sirag lung cu noduri si margele. Amintiri. Legatura cu altii ca el, cei de-un sange, pusa si la vedere, nu doar in inima.
Barca soseste in noapte, tacuta, cautandu-si singura calatorul.
Pasind in picioare in coaja de lemn, calatorul aseaza langa el cele necesare drumului, apoi se indreapta spre zare, privind departarea. Acolo e locul in care vrea sa ajunga. Nu stie nici el bine tinta, dar stie ca de pret acuma e drumul...
Privirea limpede, dreapta, din ochii de vultur, taie peste apa si face poteca.
Firul s-a intins si s-a agatat in necunoscut. Drept, in picioare, calatorul in barca lui se lasa purtat spre locul chemarii, acolo unde inca nu stie ce si cum...
Si totusi...
Langa el, toba mica si fluierul, tovarasii de drum, pot vorbi si pot spune multe.
El poate alege asa sau poate inchide ochii.
Dar mai draga ii e vederea asta, asa ca lasa privirea sa curga peste apa si ridica mica toba. Ritmul vine singur sub maini.
Nimeni nu poate face cantecul.
Doar il poate prinde.
Asa ca omul lasa sa vina sub palme bataia de inima a calatoriei lui...
Incet, din ce in ce mai cald, mai viu, cantecul vine. Si canta despre drum, despre curajul increderii, a crederii in sine... si in tinta calatoriei, nevazuta inca.
Val cu val, vant cu vant, barca inainteaza.
Ploaia de vine, uscatul de vine, arsita sau vant rece, toate sunt umbre doar. Vin si trec... Doar legatura facuta de sageata privirii ramane luminata. E pornita prea din adanc si inca dinainte de nasterea calatorului, ca sa poata fi rupta sau macar slabita.
Vointa celui din barca nu prea face multe in drumul asta. Pe masura ce inainteaza, el doar vede, atinge si pipaie bine, afla si, daca e intelept, se lasa in seama drumului. Daca nu, lupta cu valul... pana cand oboseste si ajunge iarasi la liniste, astfel incat intra tot in curgere...

Ce poate el sa faca e sa-si gaseasca in liniste cantecul. Si atunci i se daruie multe: puterea de a sta pe val, echilibrul de-o clipa si placerea jocului clatinarii, iscusinta de a se ridica dupa rasturnarile ce pot veni... si chiar pot veni. Daca-i e drag sa asculte, va auzi. Daca-si tine ochii deschisi, laolalta cu inima, va vedea...

Toate astea si inca altele care-i deschid intelegerea vin pe cantec si pe firul privirii...
Oriunde si-ar intoarce ochii sorbind frumusetea curgerii norilor, jocul albastru si verde al apei, argintul albit al valului, desertul albastrului-cer, privirea ajunge iar intr-acolo.

In barca lui, calatorul a pornit...
Fie-i vanturile bune si cantecul viu
Iar apa, carare prietenoasa pana la tarm...
Care iata, se apropie de calator cu iuteala sporita de puterea privirii...