luni, 5 octombrie 2009

Doua tarmuri...

...

foto

Am gasit doua tarmuri de liniste.

Intai, a fost unul: al meu.
Se inghesuisera valuri, multa vreme, sa surpe malul linistii mele, sa-l doboare.
Prea tarziu... Iesise din mare malul de piatra, intins, linistit.
Nu mai fusesera furtuni pe aici de multa vreme. Nici corabii nu venisera, cu marinari rataciti. Nici cantece de sirena. Cantecul pietrei era destul, prea destul, caci piatra aceea a stancii uriase stia povestea mea si-o canta...
Ramasese totul asa, in liniste, intre valuri si spume.
Se facuse-acel tarm linistit, pe o insula mica, albastra, in lume...

Doar ca fara sa stie, fara sa simta, insula asta plutise, iar toata ramanerea pe loc se risipise.
Insula nu stia ca de fapt, in toata linistea ei, ea plutea...

Si-ntr-o zi, la rasarit, mica insula s-a trezit langa un tarm nestiut. Un tarm linistit, atat de linistit, incat nimeni nu stiuse de el. Nici o harta. Pe toate desenele cercetasilor lumii nu facuse nici un semn, nici o pata.

Insula mea invatase asa de bine sa asculte. Stia. Orice cantec, si doar murmurat, si doar inganat, il stia. Dar asta, linistea tarmului astuia, ba.
Ce sa faca acum? Insula, mai ales una linistita, nu stie de drum. Nu mai stia sa faca poteca, nici punte. Ea nici nu mai stia nici ca de atata vreme, tacuta, pe marile lumii, plutea. Credea ca statuse pe loc, si de fapt se misca...
Intalnind tarmul acela linistit, insula mea s-a fastacit. I s-au tremurat putinele tufe si copacelul acela, si singurul maces inflorit. Si trandafirii salbatici, rasariti prin minune intre stanci.
Apele intre insula si tarmul urias sunt asa de adanci...

Nemaistiind sa faca ceva, fiindca ea, de fapt, statea (asa crezuse ea) insula a privit catre Luna. Da, asta inca mai stia. Privind catre Luna, a vazut, acolo, oglindit, chipul ei si al tarmului linistit, oglindite in semne doar de Luna stiute si deslusite.
Desenul a fermecat-o, a incantat-o si i-a tulburat linistea. Doar un pic. Atat cat sa isi dea seama ca nu mai stia chiar nimic.
Si ca vrea ceva. Un pic din linistea aia noua, a tarmului, ar gusta... Tarmul acela mare, intins, generos, cu plaje multe, cu golfuri si copacei si flori si pasari-paradis... Sau cu porumbei calatori. Cu multi trandafiri albi si roz, si corai, si rosu-inchis.
Insula mai stia doar sa cante. Asta a facut. Si atunci, dinspre tarmul cel mare, adancit in linstea linistilor, un tremur s-a facut. Unul mic, abia simtit, abia valurit, pe apele dintre linistile lor.
Si atat. Nici unul din tarmuri nu mai stia sa faca mai mult. Valurind apele, tarmurile au tremurat toata ziua, pana tarziu, departe, in urmatoarea noapte. Si de sus, Luna le-a vazut, a inteles si a ras...
Aplecata pe ape, a cules val cu val si-a tesut carare de argint. Legand mal cu mal. Pe poteca lunara, cele doua tarmuri si-au asezat linistile impreuna, intaia oara...
Tarmul cel mare, urias, cu atatea bogate culori, a lasat sa-i sune de-a lungul nisipurilor mii de viori... Insula mica stia doar sa cante din frunza. Si din soapta de stea.
In noaptea asta, care a trecut, pe poteca de raze-argintata, din tremur de linisti un cantec s-a nascut.

Dupa ce mai ascult o vreme cantarea, poate mai povestesc despre tarmurile-astea, ce-au mai facut...

7 comentarii:

Gabriella spunea...

SUPERB!

ajnanina spunea...

din barca, ascult cantecul
nu mai am cum sa trec printre. tarmul e unul, e una.
da nici nu pot ocoli. cum sa plec de acolo? si de ce as face-o?
ca asa ceva visam sa vad inca de cand a inceput deriva continentelor...

Mikka spunea...

Gabriella draga,
Ma bucur ca ai gasit un strop de bun...

Mikka spunea...

Ajnanina draga,
Faina e barca asta, te-a adus pana aici...
Da, chiar asa, de ce ai face-o... E asa bine... Nu mai misca nimic. (doar un pic, dansul tremurat - shimmy... :)) )
Deriva continentelor... Da... Nici ele nu stiu ca de fapt plutesc.

Anonim spunea...

Astazi,cu soapte dulci de indragostita i-am spus trandafirului pe care il am in ghiveci, pe balcon, ca are cei mai frumosi boboci roz .Intr-un tremur de tulpina a tresarit si cand l-am privit inflorisera doi boboci in acelasi timp ,s-au deschis .Am vazut aceasta scurta miscare vie in clipa .. Cata gratie in daruire .Acum plutesc in florile linistii pe unde nu mai stiu .Unde ,au stat toate unde,unde ?Tu scri cuvine si noi auzim muzica care nu are sunet sau imagine ,dar o recunoastem si ne imbratiseaza cu apa,pamantul si cerul si nu se mai termina aceasta minune ,ea este .Papusa de sare se scufunda in ocean ,vrand sa-i cunoasca adancimea ,dar indata ce intra in acean se dizolva in intregime si devine una cu EL. Drada Mikka iti spun sincer dupa ce am citit,iar si iar am iesit afara in strada ,casa ere prea mica si le-am spus la toti; Oameni buni astazi in univers s-au gsit cele doua ghei ale Sfantului Petre .Cheia e ca nu e nici- o cheie .E LINISTEcale de o insula si inca o insula si unde, unde ,unde nu mai vezi nimic e linistea ta .multumesc mult pentru clipa aceasta .

Anonim spunea...

Am facut greseli de scriere eram cu pluta imi cer iertare fata de toti cititorii . Iertare ,egoul s-a bagat si uite ce-a iesit . Iertati-ma va rog .

Mikka spunea...

Draga Anonim,
Ma bucur enorm de ce povestesti. De florile linistii tale.
De muzica de care o auzi, de papusa de sare...
Gresli de scrieire? Cine vede greseli? CINE vede?
In liniste.. unde nu mai vezi nimic altceva... e Frumusete.