marți, 1 septembrie 2009

Prima dulceata. La o cafea...

...

glitter-graphics.com

Imi propusesem de multa vreme sa iau si eu cafeaua devreme, intr-o cafeterie, din care sa vad pe geam lumea cum trece incoa si-ncolo.

Dimineata e teren periculos, nu stiu nicodata cum reactionez la stimulul sonor care imi taie agatarea in hamacul viselor, asa ca am renuntat la mersul pe sarma, in sensul plecarii mai devreme, adica mult mai devreme, spre birou.

Cum sunt insa indragostita de cafea si de oameni, mi-am atins scopul mergand in cafeterie seara.
Placerea sorbitului acestei minunatii imi e asa de mare ca nu am nicio problema in a o bea oricand, oricat, oriunde. Asa ca m-am decis brusc, intr-o seara, pe cand treceam pin fata micii vitrine luminate, si am intrat. Mirosea innebunitor. Aveau cafele din toate tarile din care stiam eu ca vine cafeaua, si de prin alte parti ale lumii, de unde nu stiam ca vine. Mama cafelei, aia care sta in multe locuri in acelasi timp, locuia si aici, ca erau peste tot aromele ei. Scotea boabe dupa boabe din sacii enormi asezati pe langa bar, si care amenintau sa se reverse, cu gurile alea deschise larg spre privitori. Am luat o columbiana mare, "pentru inceput", promitandu-mi sa continui cu o combinatie, ceva.... M-am asezat la o masuta rotunda, la fereastra. Se insera si ma lasam in placerea culorilor luminate presarate peste oras, ca niste bobite de margele de sticla. Muzica blanda - bineinteles, Leonard Cohen, stia ca vin pe aici, nu? - ma adancea si mai mult intr-un bine pufos si deja prevedeam dificultatile mari, foarte mari, in a ma extrage din acest loc al pierderii - nu, al castigarii timpului.

Asta a fost de fapt o introducere, dupa cum urma sa vad imedat. O introducere la Miranda. Capitolul de viata care urma sa inceapa, aruncadu-se pe mine ca in fotbalul american.
Ma cufundasem in reverie, cand a intrat ea. Curiosul meu simt - al nu stiu catelea - a cules asa, trecand razant, acel "ceva" inca de cand ea a schimbat tot campul acela de vraja din cafenea. O intrare lina dar puternica, prin ceea ce venea dinspre ea. Mica, bruneta, cu par lung si unghiile rosii de tot. Mers subtire, fin si precis. Ea si baiatul de la bar au schimbat zambete colorate la fel. Aproape ca si ceasca ei o astepta - a aparut, asa, rapid, dintr-o invartitutra a mainii baiatului, ca acel fin exercitiu de maiestrie a echilibrului facut cu farfurii pline rotite si trecute pe sub umar, apoi rasucite pana in fata.
S-a intors drept spre mine si s-a asezat mai intai, dupa care a zambit, intr-o umbra abia palpaita, intr-un ghicit, nu rostit "se poate?"
Venise direct spre mine, ca si cum asta ar fi facut de multa vreme si noi ne stiam de cand lumea.
Parfumul dulce acrisor, asa de cunoscut... Guerlain - Herba Fresca, desigur, parfumul meu preferat.
Mainile ei facusera evantai peste masa, mangaia lemnul ciocolatiu din jurul farfuriutei albe si unghiile rosii erau asa de directe, pe clare, de puternice. Mi-a zburat o raza a privirii spre degetele mele cu unghii mici si taiate neegal, cu ciupiturile pielii de pe bordura dinauntru, acolo unde niciodata - dar niciodata - nu reuseam sa mentin pielea intacta, oricate creme as fi folosit. Cafeaua ei lansa fuiorii aburii spre mine, sa o simt mai tare, acum - asa voia cafeaua aia, sa o simt pe ea acum... Columbiana mare, ca a mea.
- Miranda.
Vocea cazuse ca o fluturare de aripa, venita de sus si lasata brusc peste noi.
I-am spus numele meu, numele de atunci. Nu stiam ca la ea Miranda era noul ei nume. Nu stiam ca si eu urma sa mi-l schimb. A suras larg, cu buze rosii peste dintii impecabili. Purta in privire o raza si nu stiam ce arde mai tare: rosul buzelor, flacara fierbinte a zambetului sau focul din ochi. Privirea aia a dat la o parte zeci de straturi de pamant care ma acoperisera de cand inflorisem dintai. Asa, dintr-o data, am ras.
Mi-a luat mana si a intors-o cu fata in sus. S-a uitat un pic, apoi a rasucit-o si mi-a privit unghiile. A zambit, peste aburii de cafea. Mi-a mangaiat usor amandoua palmele, de la incheietura pana peste varfurile unghiilor.
S-a uitat la baiat. Probabil zambetul numarul-nu-stiu-care, ca el a stiut si a facut iar invartirea aia, cu ambele maini de data asta, si a aparut ca un spiridus langa noi, cu doua pahare mari cu apa, langa doua farfurii cu ceva. Pe masa s-au asezat langa cestile de cafea acele farfurioare extraterestre, cu albastru si auriu, cu acel ceva rosu-visiniu in mijloc. O lingurita aurie infipta in inima aia rosu-visinie rasucea deja pofta care imi curgea nemilos din cerul gurii. Am luat lingurita plina, dar ea m-a oprit. Cu ochii pe lingurita si cu limba urmarind miscarile prin sinuozitati pe propriile buze, Miranda a lasat deoparte incarcatura magica si a pus doar un pic pe varful aurit, doar un varf de "ceva" pe varf... Mi-a intins apoi lingurita. Am facut repede miscarea, si ea iar m-a oprit, cu palma pe incheietura mainii.
- Incet, foarte incet... Gusta.
Am pus un pic pe limba. Ha! Picul era mult prea mult... Arome salbatice de verde, cu arome trandafirii, cu piscaturi de foc si cu enorm de multa dulceata. Era un gust nemaisimtit, nemaivazut, care mi s-a intins cu viteza uluitoare in tot trupul, depasind instant barierele gurii... Ca aur lichid, curgea peste tot, si am inchis ochii. Vartej de albastru si auriu, si trandafiriu, si verde, si galben.... Cucurbeul intr-un varf de lingurita si simturi colorate. Asta nu mai traisem. Din pantece in sus urcau inapoi, pina in gat, infasurate spirale de arome si senzatii uluitoare, explodand apoi in ochi... Doamne, stiu-eu-cine ar fi zis ca asta e cel mai tare "orgasm alimentar"!
Dupa un timp - nu stiu sa-l fi putut masura - clipe, minute, ani? - m-am intors in capul si in trupul meu, fara sa las din mana lingurita. Miranda zambea, cu ochii caprui-aurii, si la fel si baiatul care se oprise langa noi si doar privea. Au schimbat iar zambetul-numarul-nu-stiu-care si el a aparut iar cu ceva, de data asta cu o punguta colorata albastru cu auriu, pe care a pus-o cu o miscare infinit de inceata si de blanda in fata mea. Am privit inauntru: auriu. Am scos ce era acolo - un borcanel mic, albastru, cu capac auriu. Am banuit ca era tot acel "ceva" uluitor care ma aruncase in exatz.
- Doamne, Miranda, ce e asta?
- Asta, draga mea, este dulceata vietii. Acum, ca ai primit-o, gusta si te umple.
- Doamne, ce minune! De unde e? Unde e? Cum se face?
- O sa afli, pe masura ce gusti.
- Si ce fac cand se termina?
- Ca sa nu se termine, pe masura ce gusti ofera si altora.
S-a intors un pic, a scotocit in gentuta ei rosie si a scos un borcanel micut, albastru, cu capacel auriu.
Era la fel cu cel pe care il aveam eu acum.
- Din asta am adus o lingurita Baiatului. Acum el are deja de dat pentru toata lumea...
M-am uitat la Baiat, care mesterea ceva cu niste pahare. Il simteam, il vedeam cum tese zambete dupa zambete.
- Si cui sa o dau?
- Eu stiu? O sa vezi. Poti sa incepi, de plida, cu o femeie care vine sa bea o cafea, singura, intr-o cafenea...
.

8 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Ştiam eu de ce am trecut pe la tine. Nu numai ca să citesc, ci şi ca să sorb o cafea... Poate şi un ceai, mai încolo...

ajnanina spunea...

uau...
si prin sticla se simte aroma imbatatoare...
ceva aseanator avea numai don Juan Matus... sau parca Clara Grau - parca se numea intentie, nu ??
sper ca nu incurc eu borcanele, da-s un pic ametita de aroma :)

Mikka spunea...

Draga Chris, si un ceai, neaparat, ca asa-i regula casei, dupa cum scrie la intrare... :)))

Mikka spunea...

Ajnanina draga,
E o aroma care chiar imbata...
Eiii, nu stiu daca e ca aia, dar e buuuna de tot. Si vorba Mirandei (asa a zis ea candva) asta e doar inceputul...
Inceputul lui "Mananca..."
Borcanele bune sunt alea multe de la tine, nu? Ai si tu d-asta. Bunatate la borcanel...

boss spunea...

Atunci cand infloreste, copacul de cafea are peste 30.000 de flori albe, insa acestea rezista maximum 48 de ore. Acum are cu una mai mult cu articolul tau. :) Frumos scris, frumoasa ideea!
Ma-nclin!

Mikka spunea...

Draga Boss,
Chiar nu stiam de atatea flori ale arborelui de cafea.
Si nici ca tin asa de putin... Promit ca voi lasa postarea mai mult...:))))

Multumesc de trecerea prin cafenea...

Leo spunea...

Mikka... Ce ne faci tu noua !...
Mi-e cunoscuta Miranda asta, un piculet. Ma bate gandul sa haladuiesc prin cafenele, singura, poate m-o nimeri si pe mine odata ! Desi nu pot bea prea multa cafea odata, ca am inima saltareata !
Mi-a placut atat de mult imaginea : "Privirea aia a dat la o parte zeci de straturi de pamant care ma acoperisera de cand inflorisem dintai." !

Mikka spunea...

Leo draga, asa sa faci, iesi intr-o seara, cu gand sa dai de ea. Pregateste-te de primul gust al dulcetii asteia. Pe urma, o sa mai fie!
Miranda vine si daca bei ceai... :))
O noapte de vis, draga mea!