...Azi dimineata a fost ceata. Am deschis ochii in ceata asta, si tot in ceata am calatorit pana la birou.
Am avut in ochi albul asta laptos si lacrimi. Multe lacrimi, multe, de nu stiam cum o sa se mai opreasca. M-a intors dorul pe toate partile si m-a ars... Si cenusa a iesit limpede, ca lacrimi, din ochii mei...
Ceata, laptele asta dulce al Mamei, a fost atunci, in dimineata aia, pe Machu Picchu.
Ne-am dus sa asteptam autobuzul, in Aguas Calientes, pe la vreo patru dimineata. Stateam in statie si ma uitam cu gura cascata cum se vedea muntele in noapte. Pe partea stanga, marginea muntelui care se desprindea usor din noapte, lumina... O fasie luminoasa pe albastrul inchis al noptii.
Autobuzul a venit si ne-a dus repede-repede pe serpentine.
Am ajuns la Machu Picchu cand zorii isi croiau drum prin nori, cu fasii de lumina netoarsa trase gros pe un cer aburiu. Ceata. Nici un rasarit de soare!
Am trecut primii prin poarta de acces, am luat-o pe drumul acum stiut si am ajuns iar in fata Orasului de Cristal, numit si Orasul Curcubeu, numit si Orasul Luminii.
Muntele din fata scosese un motz, o jumatate de obraz, un umar si un cot din ceata. Pe stanga, ceata de tot... Ca in stampele japoneze, ici-colo cate un copacel rupea vata ceturilor, tragand de ea si facandu-si loc pentru ramurelele lui infrunzite spre cer.
Ne-am adunat in primul adapost. Mallku a inceput a povesti, apoi ne-a dus peste pietrele care-si tineau comorile ascunse strans sub cute si am gasit undeva, ca o palma facuta caus din piatra muntelui, o mica grota, cu "deschidere" spre albul laptos al cetii.
In taina acelui ceas petrecut acolo s-au sadit in noi alte instrumente de putere, si din ele urma sa ne tragem fraiele cu care sa facem din mintea noastra un ajutor nepretuit.
Dar asta-i alta poveste.
Aici vreau sa astern cum a fost cu rasaritul. Visasem rasaritul asta pe Machu Picchu de ani de zile. Acum eram in locul visului meu, si soarele fugise dupa ceturi.
Sau asa credeam eu...
In incheierea acelui exercitiu, Mallku ne-a calauzit din nou in noi, in adancuri, in Liniste. Pe urma, cu ochii inchisi, am deschis fereastra Soarelui, lui Inti, sa ne patrunda, sa lumineze, sa ne dea puterea lui. Sa creasca lumina in noi. Printre degetele ferestruind fruntea, lumina a intrat, a venit suvoi inauntru, a coborat in tot trupul, l-a umplut.
Am strans apoi iar in mana stanga seva Pamantului si in dreapta puterea Cerului care s-au adunat in inima, unind Cerul cu Pamantul. Am devenit copiii Soarelui, hraniti, crescuti, imputerniciti de el.
Mallku ne spusese ceva ce stiusem de mult, mai ales de cand zburasem prima data cu avionul:
Soarele este peste tot, chiar daca nu il vedem, dincolo de nori si de ceturi.
Asa a fost. Cu ochii inchisi, simteam soarele pe fata, ardea.
Am deschis apoi incet-incet ochii, si... ceata totala! Doar un varf mic de munte "peste drum".
Unde era soarele ala care ne arsese fata? Am citit pe chipurile unora dintre tovarasii de drum aceeasi mirare. Fuseseram convinsi ca se facuse soare!
De fapt, se facuse.
Tarziu, inapoi la iesirea din "complexul" arheologic, am baut un ceai fierbinte. Mate de Coca cu picaturi mici de ploaie.
Asa cum simtisem si ieri, azi imi era draga ploaia asta.
Ploaia si ceata.
Apa.
Chipul feminin al lui Dumnezeu.
Care, pentru noi, se umpluse de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu