Mate de Coca (5). Sarpele

Desi nu urmeaza firul timpului, intamplarea cu "trecerea" imi apare acum mai luminata intre toate cele ce raman de povestit.
Poate pentru ca tocmai vorbeam cu niste prieteni despre schimbarea de forme.
Pregatindu-ma de drumul spre Peru, venisem in traista cu ceva povesti despre animalele de putere, un pic de visat si multa curiozitate.
"Stiam ceva" (????) despre cele patru animale de putere atat de des intalnite in tot felul de simboluri, in Anzi: sarpele, puma, condorul si pasarea colibri. Citisem despre experientele transformatoare ale unora care primisera ajutorul lor si despre schimbatorii de forme. Citisem, doar...
Statusem tot timpul in "ascultare", cum numesc eu deschiderea completa a simturilor, ca si cum as asculta dinauntru, desi deschiderea nu se adresa doar auzului. Ca si cum as fi pandit ceva, orice... Senzatii noi erau oricum, dar mai era ceva... ceva ce asteptam...
Mallku ne-a condus intre niste stanci, povestindu-ne iarasi depre cursul soarelui si liniile de lumina ce cadeau pe pietre la solstitiul din iunie si din decembrie.
Pe urma ne-a spus ca urma sa facem o trecere printr-o grota, care se deschidea ca o crapatura in stanca uriasa. "Nu veti vedea nimic inauntru, va fi intuneric complet. Folositi experienta ca sa lasati deoparte mintea, sa va invingenti teama de necunoscut. Aveti incredere in simturile voastre." Apoi ne-a aratat, mimand, cum sa facem pasi mici, pipaind cu palma dreapta stanca si tinand directia tot spre dreapta. "Nu schimbati catre stanga, sa nu trebuiasca sa intru si sa va caut prin grota." Urma sa facem drumul in intuneric singuri, la ceva timp dupa ce intrase un alt membru al grupului.
El a intrat primul si a facut trecerea, apoi, unul cate unul, cei din grup au disparut in intuneric.

Unul din membrii grupului, o femeie, se intoarce. Usor derutata, dar zambitoare, ne zice: - Nu imi dau seama unde se infunda drumul! Trebuie sa-l gasesc. Incerc mai incolo...
Iata-ma si pe mine, cu maaaaaare curaj si enorma curiozitate. Ma asez in fata intrarii, fac reverenta, de acum devenita obicei, si pasesc.
Intr-adevar, bezna totala. Uluitor cum, la cateva secunde dupa intrare, la doi pasi, nu vedeam nimic. Dar nimic-nimic! Aaaa, ba parca era ceva: intunericul facea sa vad stelute multe-multe, ca atunci cand, copil fiind, ma ascundeam in camara, cu lumina stinsa.
Pipai peretele stancii spre dreapta. Caut incet, dar cu oarece nerabdare. Simturile - ascutite la maximum. Miros de sarat, ca in pesterile noastre. Piatra e ca slefuita, alunecoasa mai peste tot, si mana "curge" pe ea. Picioarele pipaie si ele. Merg usor-usor, parca am labe de felina. Mintea mi s-a "stins" si ea, parca, sunt ca o uriasa aripa de liliac ce matura peretele stancii. Mana dreapta o ia inainte, spre dreapta, plina de initiativa, cauta contururi, gaseste locul unde peretele vine parca inapoi spre mine; aluneca de-a lungul lui prin fata mea, atinge in stanga mea un colt mai mare de piatra, care aproape imi vine in obraz. Aici pare ca se infunda drumul. Mintea "sare la minge": " Toti ceilalti au trecut. Deci, drum este..." Pipai mai departe, si deodata simt ca de deschide din nou calea. Ma plec un pic, capul trece pe sub iesinduri de stanca, picioarele asculta restul corpului, care parca a devenit acum o palma dreapta uriasa. Trec la drum mai larg, pot merge in picioare.
Si aici... parca am fost ca scanteia care aprinde firul presarat de praf de pusca si repede-repede alearga de-a lungul lui.
Mana mea dreapta a devenit vie, cu proprie vointa, si a inceput pur si simplu sa alunece pe stanca, dar cu o viteza fantastica. Palma stanga s-a lipit de piatra, in spatele celei drepte, si a urmat-o, sora geamana, alunecand rapid. Intregul corp parca s-a facut o ata, care urma mana drepata, ca si cum as fi fost un sarpe si palma dreapta imi era capul. Picioarele erau o apa, alunecand peste pietre fara sa le simta golurile si neregularitatile, parca anticipand ce urmau sa atinga. Eram ca un sarpe lunecand cu viteza, lipit de stanca si totusi miscandu-ma pe ea. Imi placea enorm senzatia! Parca ma miscam ca un sarpe de piatra, o piatra vie, lunecand pe piatra stancii! Palmele simteau roca rece, dar foarte "prietenoasa", ca o manta a pamantului, asezata vertical si purtandu-ma de-a lungul ei.
Deodata, ochii zaresc in stanga lumina. Brusc, se face un coridor, care se mareste, si ies la lumina. Cativa pasi, apoi iar intru in intuneric. Dar acum e doar o mica trecere, caci iata, am ajuns iar afara. Inca ma clatin pe picioare, caci lumina m-a scos din pielea de sarpe si pasii imi sunt iar omenesti...



Ma uit inainte, pasesc peste cateva pietre, urc si... tzac! Paulio ma "prinde" in poza. Rade la mine si prind in coltul ochiului o usoara licarire. Se bucura pentru fiecare dintre noi, si rade un pic de "isprava" noastra. Paulio, "mana dreapta" a lui Mallku, cate "aventuri" o fi avut? Sigur asta, ce facuram noi aici, e o joaca de mici copii!
Mie mi-a ramas "trecerea" asta ca o intalnire cu sarpele. Nu intunericul m-a impresionat, ci acea brusca transformare a corpului meu in "ceva", ca un sarpe, care a trecut alunecand rapid peste piatra.
Am inceput a intrezari ceva din puterea animalului de putere... si din schimbarea de forme.
Stiu ca drumul schimbarii e lung. Dar asta, trecerea din mica pestera, mi-a arat ca tot ce am de facut e sa ma las sa merg pe el. Toate si toti sunt aici ca se ajute sa facem pasii.

... Tarziu, in seara, mi-am sorbit Mate de Coca in paharul oferit in hotel. Prin aburii aromati inca simteam izul de sarat al pietrei care ma primise inauntrul ei, invatandu-ma despre una din formele in care putem umbla in lume. Despre increderea in simturile mele, despre intelepciunea propriului trup.
Despre puterea transformatoare a sarpelui, cel care isi leapada pielea, blocajele, limitele, si trece intr-o alta forma, miscandu-se liber. Despre puterea si dragostea Mamei Pamant, care ne creste si ne indruma pasii in lume. Din nou, despre Iubire...