... Unde se vede ca incep a pricepe ceva. Doar incep...

.
Povestea acestui blog a inceput... nu stiu cand. Cand a inceput ea poate sa fie undeva, in multe alte vieti. Cine stie? Asternerea in cuvinte a fost in februarie anul trecut.
Cand incercam sa vorbesc, dupa o tacere de vreo luna de zile. Nu mai erau cuvinte. Tacusem mult, umbland intr-o lume a tacerii launtrice. Toata lumea cea stiuta pana de curand se facuse praf si pulbere. Praf de stele, daaa... pulbere pe pamant, daaaa, si spuma de mare. De ocean, mai bine zis, de vazduh inalt de tot - vazusem particule de gheata prinse in nemiscare in aer, deasupra oceanului -, de azur si de nor alb-argintiu...
Calatoria in Peru a deschis alta viata. Cu totul si cu totul alta.
Calatorisem mult si inainte, intr-o calatorie spre Est, dar in felul acela fara trup... doar in intelegere si invatare a unor comori de cunoastere.
Si acolo, pe culmea insorita de pe Machu Picchu si in miezul de aur si sange al Mamei Pamant, totul a sarit in aer. Tot. Tot-tot-tot. Citite si practicate, intelese si cuprinse, toate s-au scurs in pamant si au zburat inspre Soare. Eram undeva la zero.
Vreo luna am umblat asa. Zero in cap, infinit in inima... Aripi-aripi-aripi. Talpi-talpi-talpi. Eram uriasa, intre cer si pamant. Cam ca in poezia lui Nichita... (of, ce stia el, Doamne, ce stia! Abia acum am aflat ce stia).
Si dupa ametelea aia in care nu puteam vorbi, nu puteam rosti de uimire, de coplesire si de zero in cap, s-au asezat iar numai cele traite. Cele simtite. Cele vazute.
Si cele de dinainte, ramase ca esenta, si cele noi, luate doar din experienta directa, au recladit aceasta noua faptura umblatoare acum pe pamant.
Si ca la deschiderea gurii, gand preotul cheama la viata pe faraonul iesit din drumul in lumea de dedesubt, au inceput sa se toarne prin mine povestile...
Ca o gura prin care se scrie, ca cel ce scrie fara sa stie ce scrie, afland doar dupa ce a scris... Asa am cunoscut pe Povestitor, inlauntrul meu.
Si apoi s-a trezit iar Cantaretul...
Si mai de curand, Dansatorul...
Si nu stiam de ce spuneam ca sunt povestitor, nu scriitor... stiam eu ceva, dar nu pricepeam.

Pana cand, dupa un an de desfacut in bucati, pus pe masa si refacut, apoi calatorit in si intre lumi, am inteles de ce e asa.
Multi din cei ce au inceput a scrie un blog au avut, dupa o oarece vreme, o intelegere a de ce o fac. Si unii au si scris trebusoara asta. Acum zic si eu cam ce incep a pricepe.
Cum au iesit povestile dintr-un preaplin, venind din miezul meu trezit de Mama. Ca niste copii au venit... Ca niste copii ai Ei, veniti prin mine. Asa cum vin de fapt toti copiii.
Cum mi-am ales reactiile si m-am lasat doar in lumea asta, fara a intra in jocuri de bloguri. La urma urmei, e un mod al meu de a impartasi povestile. Candva, o sa fie poate (si) un altul. Mai sunt si cantecele, incepe si dansul...
Despre rostul povestilor incep a intelege ceva-ceva.
Si asta ma tine in incantare si mai mare, ca pe un copil in fata minunii propriei sale vieti.
Imi vad desfasurata in fata ochilor, ca pe o veche scriere aurita, una din foile din cartea vietii mele. Si stiu ca pot fi multe si diferite foi, cand aleg sa privesc in orice alta parte. Si stiu ca pot sa aleg si sa intru si sa ies din multe lumi. Si incep a sti cum e asta. Uluitor, tare, direct, fascinant, uneori cam dur si greu de mestecat si de inghitit, dar intotdeauna plin de esenta asta care sufla prin noi, asa cum sufla in orice din univers: Iubirea.

Si jocul asta ma incanta, ma umple de minunare si ma lasa uneori fara respir, ca apoi sa ma faca a respira si mai intens, tragand din Iubire cu toate fibrele, alea vazute si (inca) nevazute.
Siii eeee miinuunaaat....
.

Limpezire

.
Iesirea din lacrima este mai lina decat intrarea. Te trezesti - la propriu te trezesti -, limpezit si usurat.
Undeva acolo, intre apele usor sarate, intre rasuflari fierbinti sau reci (ori si una si alta) se clatesc, se limpezesc, se lasa deoparte, se aleg pentru mers mai departe feluri de a vedea.
Cu ochii limpeziti, cu inima batand liniste, te trezesti pe o alta felie de viata.
Imi place sa simt uneori limpezirea asta, careia ii zic aducere la clipa in care suntem curati si luminati, asa cum Dumnezeu ne-a zamislit.
.

...

...

Doar muzica.

Si un pic de ploaie.

Cu gust usor sarat...

In zori, o femeie-flutur

.

 

foto

Umblasem asta-noapte pe intuneric. Pasisem incet, sa nu tremur stelele...
Fusese o calatorie nebuna printre visele altora si imi lasasem acasa focul, sa nu-i tulbur prea tare. Oricum, le cantasem ceva-ceva, inainte de culcare.
Ascultasem suspinele lumii si acum ma intorceam sa privesc cresterea zorilor.
Asteptam si din cand in cand pe obraz ma stergeam...

Si cum stateam pe piatra mea draga, una mare si buna sclipind albastriu in lumina de luna, mi-a cazut asa, nu se stie de unde, un flutur zbatandu-mi-se pe palmele ude.
Cu aripi azurii-aurii, se straduia sa se adune, dar praful cel fin de pe aripi se udase. Fluturul, obosit, pe o aripa se lasase.

L-am privit si-am suflat peste el. Usor, sa nu-l tremur...
S-a scuturat putin, s-a desfacut albastriu si era gata sa zboare. Si atunci am zarit firul mic, aurit, agatat de picioare... Fluturele meu era fluture fugar-zburator...

Am suflat inca o dat si l-am tremurat. Nu era sa il las sa plece asa. Nu degeaba ajunsese la mine. Si atunci m-am uitat mai bine.
Era o femeie-fluture. Foarte tanara, foarte... Speriata de viata, nestiutoare inca de moarte.

Mi-a venit asa, ca din cer, dar stiuse sa vina ea singura. Si acum mi se zbatuse un pic in palme. Se asezase apoi, obosita, pe o aripa azuriu-aurita.
Am mai suflat un pic, am tremurat-o usor, cat sa se incalzeasca. Apoi am presarat praf de stele pe ea ca sa creasca.
Si a crescut, cat sa stea in picioare, in fata mea, ca o femeie ce era. Cu aripi azurii-aurii.
Am stat amandoua pe piatra si-am povestit asa, ca fetele. Povestea ei, la fel ca a atator fluturi-femei... Lantisor de aur de picior, sa nu plece prea departe in zbor.

- Ce vrei, flutur? am intrebat.
- Ce vreau? Sa zbor...
- Zboara, atunci!

S-a uitat la mine ciudat. "Nu vezi..." si s-a intors spre lantul auriu. Atunci si-a dat seama ca de picior avea prins doar un capat. Celalalt era undeva, in iarba...

A tremurat singura din aripile aurii-azurii. Aromea dulce, a levantica si a fan cosit. Inca sunt pline de parfumul campiilor aripile femeilor-flutur-copii...
As fi putut sa-i ofer loc destul aici, pe piatra cea calda si vie. Dar inca ii este sa zboare... abia acum stie.

O sa vina din cand in cand, sa scuturam sacul, sa scoatem de acolo ata si acul, sa croim drumuri de zbor... Lantul auriu, legat de picior, va fi taiat. Dar asta cere mult tremurat. Inca e devreme. Inca se teme.
Dar va veni...
Pentru ca nu poti tine legati femei-flutur-copii...
Ori mor, ori reusesc sa iasa, in zbor.
.

...Ce naiba...???

.
Nu eram intr-o margine de lume. Nu atunci. Atunci iesisem la o terasa, "ca fetele". De fapt, nu mai iesiseram asa de anul trecut. Dar acum una din "fete" - colegele de birou - isi lua ramas bun, asa ca ne-am scos la o bauta, acolo.

Si ajunseseram in parc, la terasa, gata sa ne desfasuram aripile si sa fosnim, sa povestim, sa cotcodacim... De parca nu ne-am fi vazut de nu stiu cand. Oricum, la terasa discuti altfel, desi poate aceleasi lucruri. Ori poate putin si altceva.

Am inceput asa cum fac de obicei, cu o cafea. Restul e doar pretext pentru desert... Si pentru vorba. Ciudat, dar chiar si la vorba m-am mai tras pe dreapta. Imi place grozav sa ascult si sa vad omul. Peste, dincolo de, pe sub vorbe.

Si asa am avut si acum pofta. In timp ce fetele zburataceau vorbe, mi-am luat frumusel cafeaua si, anticipand atingerea aia aromata, voluptoasa, buna-de-tot, am privit asaaaa, peste.

Si... eeee, foaaarte frumoooosss... Peste erau cei de la masa cealalta. Si m-am proptit cu tot cu aroma in ochii cuiva. Se uita la mine si eu n-am avut decat sa ma uit si eu. Unul din barbatii de la masa era deja cu ochii in... cafeaua mea.
A fost intai straniu. Vremea aia cand ieseam la terase si priveam e undeva departe. Asa ca a fost o ciudata tremurare, o amintire a unor gesturi si trairi de demult.
Stiam ca acum e altfel, altceva. M-am uitat mai departe, cautand sa vad cum e si la mine si la el. A fost destul de lesne sa trec peste. Peste vrajeli demult apuse. Ochii spuneau altceva.
Cum nu ma mai mira mare lucru, am mers mai departe. In obiceiul deja facut, de a trai ca si cum nu mai e niciun maine, am primit ce-mi adusese clipa. M-am dus acum pana unde s-a deschis poarta ochilor. Fiindca aici era altceva. Nu vrajeala de aia, de demult. Altfel de vrajeala. Parca ma trasese de mana, sa intru. Si fara nicio perdea de la mine sau de la el, am intrat si am vazut ce voia el sa fie vazut.
Am vazut un barbat, o femeie si un copil. Undeva, pe o pajiste, pe un spatiu cu mult verde. Erau toti de mana, si pareau ca se joaca si ca merg impreuna pe acolo, prin verde. Apoi dintr-o data s-au rupt de maini. Si ea a ramas acolo, cu baietelul - era un baietel cam de trei-patru ani, cu par balai si ochi caprui - iar el a fost tras cumva, absorbit ca printr-un tunel, in altundeva. Si de o parte si de alta, maini intinse, strigate mute. Apoi, doar el, pe un teren arid, undeva, sub arsita...
Am zis ca am luat-o si mai razna ca de obicei. Dar m-am uitat asa, peste omul acela l-am parcurs cu privirea. Se intorsese acum spre unul din cei de la masa lui, dar stiam ca era inca agatat pe firul pe care il intinsese. Stia ca inca umblu putin prin el, ca doar de aia deschisese usa. Ma simteam ca intr-un film. Ca in "Vrajitoarea". De undeva, de dupa un copac, urmau sa tasneasca aruncatorii cu pietre...
Dar am privit mai departe. Undeva, in varfurile plamanilor, mazga aia cenusie. Aia de oftat, aia de oboseala, aia... O stiam. Tristete, multa tristete.
Chipul frumos al acelui barbat nu arata nimic din asta. Un tip care ieise seara cu prietenii sau colegii la o terasa, bucurandu-se de o vorba la un pahar.
Mi-a fost cam aiurea privitul ala, pret de vreo trei minute. Ma intrebam - de ce? De ce asa? De ce a vrut sa vad? De ce a deschis usa?
Si cum inca aveam cafea in ceasca, am sorbit si am mers mai departe. Nimic nu-i degeaba.
El vorbea si in acelasi timp se tinea de firul intins...
Mie mi-era cel mai straniu. Poate mi-ar fi placut sa mai privesc sau sa fiu privita asa ca altadata. Poate ca asta, felul acela de demult, ma incurca acum, cand intrasem in rol de "vrajitoare". Poate ca ma loveam de doua chestii diferite: femeie care isi aminteste ceva din femeie si femeie care vrea sau nu vrea sa mai fie Florence Nightingale... In trei minute eram in joc, si eu si el, si ma gandeam ce naiba e asta. Ce naiba e si cu vazutul asta. Si daca vreau sa vad sau nu si daca da, ce sa fac mai departe cu ce am vazut.
La urma urmei, iesisem si eu cu fetele la terasa, nu?
Noroc ca a venit berea bruna...
.

Alergam...

.
Alergam, alergam, cu talpile inverzite, prin verde-alergam...
Cu inima rosie, de tine rosie, de tine...
Parul cel negru-ti juca insorit, inverzit...
In jocuri de sus si jocuri de jos ne jucam...
Doamne, ce frumosi si ce albastri ca cerul eram...

Te-am lasat lumii celeilalte, iubite...

Mai trec uneori, mai trec...
Uneori mi-e pasul prea tanar ori prea batran,
Tremura-n trecere...
Si nu mai stiu sa-ti spun...

Dar fir cu fir adierea-ti de acolo, de din-acolo,
Toarce carare...

Iti zaresc doar umbra...
Ca si la mine, albastrul de cer ti s-a facut verde-si-albastru de mare.
M-am inverzit intre timp, umbland pe pamant...
Ca si la mine, chipul ti s-a desenat cu drumurile din lung si din lat.
Doar ochii...
Ochii sunt tot ai tai, tot ai mei...

La capat de trecere,
Ma opresc...
E vremea sa te intorci din acolo.
E vremea sa alergam iar, sa inverzim pe campii...

Unde esti?
Doar tu stii...
.

Pe doi cai...

.

foto

"Tin minte ca intr-o dimineata am ingenuncheat, mi-am lipit fruntea de podea si am inceput sa balbai catre creator ceva de genul:" Of, habar n-am ce-mi trebuie... dar sunt sigura ca tu ai niste idei in legatura cu asta... asa ca... te rog sa faci ceva, bine?"
Cam ca discutiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea.
Imi pare rau, dar asa ceva chiar nu se face. Mi-l si inchipui pe Dumnezeu uitandu-se peste rugaciunea mea cu o spranceana ridicata, inainte de a mi-o trimite inapoi cu o adnotare. "Cauta-ma din nou cand te hotarasti sa te dedici serios lucrului astuia."
Sigur ca Dumnezeu stie deja ce-mi trebuie. Problema e- stiu si eu? Sa te arunci la picioarele lui Dumnezeu in plina disperare e ceva de inteles - numai Dumnezeu stie de cate ori am facut-o si eu - dar in final ai mai multe de castigat cand te rogi daca pui si tu osul la treaba. [...]
Rugaciunea e ca o relatie; jumatate din tot ce trebuie facut imi revine mie. Daca doresc sa ma transform, dar nici macar nu ma deranjez sa articulez ce anume vreau sa obtin, cum ar putea vreodata sa se si intample ceva? [...]


Destinul e si el tot o relatie - o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat fiecaruia. Nu ai nici un control peste jumatate din el; cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nici o marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt - un picior pe cel numit "destin", celalalt pe calul numit "liber-arbitru". Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei? Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?"

(Elizabeth Gilbert - Mananca, roaga-te, iubeste)
.

Reintoarcere ...Povestea ei

...
Cand am scris Povestea ei, nu stiam nimic despre drum. Ma trezisem doar ca merg intr-o noua viata.
Acum sunt iar la o incepere, si asta nu merge fara sa trec pe unde mi-am lasat firele, ca sa mi le iau inapoi.
Asta era, fara sa stiu (cu mintea, caci inima stie mereu, iubita de ea), povestea mea.
O iau cu mine in drumul nou pe care intru. Acum intru in alta poveste...

foto

Femeia rosie nu stiuse dintotdeauna unde este Poarta. Si ce e acolo.

Fusese, ca si calatorul ars de sete, o furnica pe munte, cautand fara sa stie macar ca e in cautare...

Mai greu decat drumul acelui barbat, drumul ei.

Nu stiuse ca-i arsa si sangerata. Se trezise in lume si lumea facuse cu ea vartejuri si gheme si fire si cana de lut o facuse. Bausera din ea multi, dar ea insetase mereu...
Nu stiuse de ce ii seaca puterea. Se invatase de tanara sa-si amorteasca durerile, asa de bine se invatase ca nici nu-si daduse seama ca-si scurge sangele pe drum... Si nu stia nici de ce se clatina din ce in ce mai tare.
Pana intr-o zi...
Pana in ziua aia, cand, mergand pe drumul serpuit de fiecare zi, in intampinarea noptii, i se impaclise vederea. Nu mai vedea si nu mai stia nici unde calca. Rupta de mult de propiile dureri, infasurata in straturi goase de aburi - propriile ei minciuni - pierduse, brusc, timpul si spatiul... Cararea o ducea undeva, si o urma dupa miros - un miros mult slabit, dar inca miros - si asa, ca o umbra aproape oarba, se tarase urmand licaririle mici din fata ei. De unde aparusera, nu stia. Ce erau, nu stia. Oricum, nici intrebari nu-si mai punea de multa vreme. In armortirea aia, se tara pe drum, orbecaind...

Se facuse noapte si o lumina laptoasa, usor trandafirie, inconjura o rotunjime cenusie, undeva, pe intinsul acela pe care il simtea sub picioare dar nu-l vedea limpede.
Simti in aer o raceala si un miros sarat. Se opri si ramase sa simta. I se deschidea un nou simt, si gusta acum acel "ceva", un soi de "stiut" de un alt fel. Ca un animal, simtea schimbarea in aer si adulmeca. Nu doar cu narile, ci cu tot trupul, cu toata pielea. Din stanga ei o caldura parea ca iese din acea crescatura cenusie. Intinse mana si simti piatra. O piatra calda. Se apropie si pipai mai mult, cuprinse mai mult. Piatra calda in noaptea umeda. Ciudat... Dar in amorteala ei, femeia nu mai gandea si nu mai avea ciudatul in minte... Se lasa sa se lipeasca de piatra. Cu umerii, cu spatele, cu copsele, cu picioarele, cu capul... Piatra incalzea fiecare fibra a trupului ei. Statu asa fara stire, si se lasa incalzita de primul ei prieten de ani de zile: piatra aceea mare. Se intoarse cu fata spre stanca si se lipi cu obrazul. Caldura crescu si o imbie sa se lipeasca iar de stanca.
Pieptul femeii simtea o inima. A ei? Da, dar nu doar aia. Pulsatia crescu si se mari, prinzand si susul si josul si tot intinsul, cat putea cuprinde cu bratele desfacute.
Se lasa obosita, cu tot trupul. Si piatra paru ca se inmoaie, ca o prinde ca intr-un caus, ca intr-o uriasa palma vie.
Si atunci, cand statea cu bratele in cruce si fruntea lipita de stanca, se intampla.
In mijlocul fruntii, in piept si in pantece. Trei focuri se aprinsera brusc, flacari mici dar puternice. Cercul de lumina dintre ochi... Brusc, lumina albastra. Apoi panglica trecuta repede, cu franturi de viata. Toate alergand prin fata ochilor inchisi. Din primii pasi pana la drumurile si ratacirile mici si mari. Cand ajunse la un izvor al durerii, lacrimile calde dadura afara ciobul cel mare din ochi. Cand ajunse si strabatu un altul, iesi topit ciobul din inima.
Si pe urma, mana aceea... Mana aceea uriasa care o atinse pe cap, mangaindu-i pletele ude de aburii cetii si lasandu-i-se apoi pe umeri si pe spate. Mana uriasa o prinse in causul ei cu totul si o impinse usor, usor de tot in piatra. Ramase asa, rasufland subtire, abia simtit. Se lasa si mai moale. Nu stia cum de sta inca in picioare, parca nu mai avea greutate... Vartejul din dreptul inimii se mari din ce in ce mai mult si ameteala aceea placuta o trase in albastrul bland, presarat cu sclipiri aurii. Se lasa asa, in apa aceea de bine si disparu ea insasi in vartej...

Sageata luminii batea in gene, cerandu-si intrarea. Inca in blanda rotire, cu capul cazut acum pe umar, femeia se trezi in baia de soare si o clipa, ba chiar mai multe, nu stiu unde e, ce e, cine e... Se desprinse cu greu din caldura pietrei si pasi in spate, privind in jur. Piatra, mare si rotunjita ca o cocoasa crescuta pe varful muntelui, era rosie, nu cenusie. Rosul de sange si de viu...
Cerul, albastru curat, ca o apa, limpezise lumina si i-o daruia intreaga in dimineata unei zile noi. Femeia se misca, pasi in jur si vazu. Vazu limpede, clar, curat. Nu mai vazuse culorile asa de cand fusese copila. Se lasa pe un picior si pe altul, se roti. Miscari usoare, ca de felina. Ca de pasare. Ca de copil... Se privi. Brate frumoase, bronzate, de femeie a muntelui. Isi atinse trupul. Durerea, nicaieri... Simti pe fata ceva nou, straniu, placut, intinzandu-se pe tot chipul: un zambet care curgea din piept in sus, revarsat pe buze... Si gura i se deschise, lasand sa iasa un strigat venit de undeva, din inima si de mai jos, din pantec. Strigat de viata, de nastere noua, acoperind valea...

Se apropie de piatra. Marea Piatra Rosie. O cuprinse cu bratele, se lipi de ea cu tot trupul si apoi isi rasuci fata si o saruta. O mangaie... O iubi.
Privi apoi la picioarele ei. In timpul noptii, acolo, din dragostea daruita de piatra, crescuse un trandafir rosu.
Atunci stiu.
Acesta avea sa fie noul ei fir de curcubeu...

Porni in vale, ducand cu ea dulceata si puterea vietii.
Avea atatia calatori de primit pe drumul spre acasa...
.

Counterclockwise circle

.
In calatoria asta cu barca am primit nu doar apele, barca si panzele ei, rasarit si apus, zi si noapte si fir caluazitor... Am primit tovarasi de drum.

In timp ce inaintam pe intinsele ape, fara a sti incotro - firul era intins dar nu-i vedeam capatul - au inceput a veni adieri usoare. Aveau tot felul de miresme care calatoreau asa, liber, pe mare... Mi se parea aici tei, aici trandafir, aici iasomie ori grau proaspat macinat. Imi aminteau de casa bunicilor, unde se amesteau in mirosuri lemn de brad si faina, chirpici varuit si poame uscate...
Alunecam usor in anii copilariei...

Stateam in picioare pe lemnul uriasei mele barci si-i priveam panzele albe care rasuflau in vant... Si a venit asa, din albastrul de sus, o scanteie de lumina, Dintre singurii nori alburii a venit. A coborat peste mine si peste barca, asternandu-se ca o naframa luminoasa, si a stat palpaind, cuprinzand si mare si cer si tot ce puteam prinde cu privirea. Si cand s-a risipit, eram tot acolo. Si erau tot acolo si ei. Tovarasii mei de drum. I-am recunoscut indata. Ii mai vazusem de cateva ori... Cercul de barbati si femei care m-au primit intre ei cand credeam ca nu-s a nimanui, nici macar a mea... Veniti fiecare din vremea lui, din timpul lui, cu toata puterea adunata in multe vieti, coborasera acum, pe lumina, sa calatorim impreuna.
Cel mai varstnic, un barbat ca un munte - la fel de mandru si cald si puternic, la fel de insorit si inzapezit - mi-a asezat o palma pe umarul stang. M-a privit si am vazut iar ce vazusem candva, la prima calatorie pe ape, intre stanci. Cerul si pamantul... Si ce e cuprins intre ele. M-am intors apoi cu spatele spre el si cu fata spre soare. Am privit mandretea aceea si m-am bucurat de luminare. Si pe urma mana m-a tras usor inapoi. Picioarele s-au miscat, urmand pas cu pas drumul in spate. In fata mea, o femeie cu par negru si lung, impletit in cozi lungi pe spate, s-a alaturat miscarii. In fata ei, un tanar, aproape un copil... Unul cate unul, toti si-au gasit locul in cerc, si s-a pornit dansul. Miscare rotita in cerc, infasurata in sens invers acelor de ceas...
Dansul cu spatele, cu privirea launtrica, atingand cu simtirea pe cel din spate, la fel de atent la miscarile lui ca si la ale tale. Cercul, rotit pe o muzica venita si ea ca din cer, invartea lumea noastra, legandu-ne inima langa inima, punand una in alta, ca o singura bataie a viului...

Mi-era draga rasuflarea asta, a noastra, ca unul... Departe de lume, in barca mea, acolo eram cu tovarasi de drum.... Si eram cu totii in dansul acela sfant, dezlegator, deschizator... Cel ce ne scoate de sub vremuri si ne asterne pe drumul tineretii fara batranete.... Acolo, impreuna, intruUna, am suflat in cornul de aur al vremilor si am intrat pe drumul Soarelui.
Si palma uriasa a apei s-a ridicat dintr-o data, luandu-ne cu barca cu tot pe fir nevazut de vant, intre ceruri si mare, intre cer si pamant...
Dasfasurand umbletul, in sens invers acelor de ceasornic, iesiseram din umblet si intraseram in zbor...

M-am trezit din plutire cand ajunsesem deja pe malul insulei. Barca si dansatori disparusera. Ramasese doar cantecul, sa ma insoteasca in intalnirea cu partea aceea din mine ramasa acolo candva...
Am privit iar in soare, am sorbit din iubirea aceea si m-am umplut.
Si asa, insorita, am pasit pe poteca regasirii mele...
.

Darul acestei zile...

.

foto

.
In aceasta zi mi se petrec multe. In timp ce mama trecea printr-o chirurgie pe trup, urmaream, in timp ce mergeam spre birou, firul povestii ei. De acolo, din firul asta, trageam una dupa alta ate mici si subtiri, desfacand cat putem din intelegeri, din intrezariri...
Nimic nu-i intamplator. Tot in timp ce metroul ma ducea vreo trei statii, citeam o poveste de drum, una din care vedeam cum se face sa vezi firele povestilor noastre, alea care ne tot leaga.
Pentru mama, presupuneam si puneam cap la cap cate ceva. Dar erau doar "vedeniile" mele. Cu adevarat, complet, numai ea stie. Si daca va vrea sa vada, voi fi cu ea, sa vedem impreuna si sa dezlegam mai departe.
Si asa va putea iar sa mearga.
Trist e ca mai toti ajungem, nu din atat din nemiscarea trupului cat din impietrirea inimii, sa ne miscam din ce in ce mai greu. Iar restrangerea mersului fizic, ca si restrangerea tuturor miscarilor noastre, chircirea si intepenirea, astea tin de minte si de inima mult mai mult decat credem.

In timp ce citeam, mi-am gasit acolo, in acea povestire a altcuiva despre drum si descoperire, un capat de ata si pentru mine. Firul meu calauzitor pentru o chirurgie. Una pe suflet, ce mi se va face in curand. Si brusc mi s-a luminat iar ceva si am vazut.
Am vazut departe. Undeva, intr-o insula a vietii mele, unde ma trasesem sa fug de tot si de toate. La vremea aceea fuga a fost buna, dar atat de departe ma dusesem ca nu mai aveam forta si curaj si nici macar barca sa ma intorc. Se sparsese in frutuna...
Culmea e ca in timp ce citeam despre ce si cum ne facem singuri, despre cum uitam sa mai desfacem ori nu mai putem si nu mai vrem, ascultam si o muzica. Una de aia, de trecut cu corabia ori cu barca cu panze printre stancile uriase, ca sa iesi in larg. Aveam acolo, in cantec, si barca si vaslasi si pe cel care canta si tine ritmul, si puterea bataii tobelor.
Si vedeam deschiderea drumului... Cerul inrosind marginea diminetii si alunecarea semeata pe apa. Inaintare usoara si puternica. Drum tare bun!

Si mi-am dat seama ca acel fir va fi de urmat si ca pot acum sa merg cu putere, cu curaj si cu cantec chiar acolo, in zona aceea de care n-am mai vrut sa stiu. In insula aia, unde o parte din mine a ramas, fugita din lume.
Si inca interesant a fost ca fix cand am fost gata, cand am inteles si mi-am asumat drumul, printre cei care ieseau de la metrou a trecut cineva cu un chip foarte asemenator cu al... cuiva. Si am stiut ca e imi este iar data in dar o vedere. O intelegere si o atingere magica. Inca o dezlegare.

Nu stiu cand voi ajunge acasa, dar cand va fi o sa pun muzica aia de vaslit. O sa-mi iau o para de foc, ca in basme, si o sa calatoresc, vaslind catre insula aia indepartata, unde o parte din mine asteapta sa o gasesc, sa o iau la inima si sa o iubesc.
.