duminică, 25 iulie 2010

Reintoarcere ...Povestea ei

...
Cand am scris Povestea ei, nu stiam nimic despre drum. Ma trezisem doar ca merg intr-o noua viata.
Acum sunt iar la o incepere, si asta nu merge fara sa trec pe unde mi-am lasat firele, ca sa mi le iau inapoi.
Asta era, fara sa stiu (cu mintea, caci inima stie mereu, iubita de ea), povestea mea.
O iau cu mine in drumul nou pe care intru. Acum intru in alta poveste...


foto

Femeia rosie nu stiuse dintotdeauna unde este Poarta. Si ce e acolo.

Fusese, ca si calatorul ars de sete, o furnica pe munte, cautand fara sa stie macar ca e in cautare...

Mai greu decat drumul acelui barbat, drumul ei.

Nu stiuse ca-i arsa si sangerata. Se trezise in lume si lumea facuse cu ea vartejuri si gheme si fire si cana de lut o facuse. Bausera din ea multi, dar ea insetase mereu...
Nu stiuse de ce ii seaca puterea. Se invatase de tanara sa-si amorteasca durerile, asa de bine se invatase ca nici nu-si daduse seama ca-si scurge sangele pe drum... Si nu stia nici de ce se clatina din ce in ce mai tare.
Pana intr-o zi...
Pana in ziua aia, cand, mergand pe drumul serpuit de fiecare zi, in intampinarea noptii, i se impaclise vederea. Nu mai vedea si nu mai stia nici unde calca. Rupta de mult de propiile dureri, infasurata in straturi goase de aburi - propriile ei minciuni - pierduse, brusc, timpul si spatiul... Cararea o ducea undeva, si o urma dupa miros - un miros mult slabit, dar inca miros - si asa, ca o umbra aproape oarba, se tarase urmand licaririle mici din fata ei. De unde aparusera, nu stia. Ce erau, nu stia. Oricum, nici intrebari nu-si mai punea de multa vreme. In armortirea aia, se tara pe drum, orbecaind...

Se facuse noapte si o lumina laptoasa, usor trandafirie, inconjura o rotunjime cenusie, undeva, pe intinsul acela pe care il simtea sub picioare dar nu-l vedea limpede.
Simti in aer o raceala si un miros sarat. Se opri si ramase sa simta. I se deschidea un nou simt, si gusta acum acel "ceva", un soi de "stiut" de un alt fel. Ca un animal, simtea schimbarea in aer si adulmeca. Nu doar cu narile, ci cu tot trupul, cu toata pielea. Din stanga ei o caldura parea ca iese din acea crescatura cenusie. Intinse mana si simti piatra. O piatra calda. Se apropie si pipai mai mult, cuprinse mai mult. Piatra calda in noaptea umeda. Ciudat... Dar in amorteala ei, femeia nu mai gandea si nu mai avea ciudatul in minte... Se lasa sa se lipeasca de piatra. Cu umerii, cu spatele, cu copsele, cu picioarele, cu capul... Piatra incalzea fiecare fibra a trupului ei. Statu asa fara stire, si se lasa incalzita de primul ei prieten de ani de zile: piatra aceea mare. Se intoarse cu fata spre stanca si se lipi cu obrazul. Caldura crescu si o imbie sa se lipeasca iar de stanca.
Pieptul femeii simtea o inima. A ei? Da, dar nu doar aia. Pulsatia crescu si se mari, prinzand si susul si josul si tot intinsul, cat putea cuprinde cu bratele desfacute.
Se lasa obosita, cu tot trupul. Si piatra paru ca se inmoaie, ca o prinde ca intr-un caus, ca intr-o uriasa palma vie.
Si atunci, cand statea cu bratele in cruce si fruntea lipita de stanca, se intampla.
In mijlocul fruntii, in piept si in pantece. Trei focuri se aprinsera brusc, flacari mici dar puternice. Cercul de lumina dintre ochi... Brusc, lumina albastra. Apoi panglica trecuta repede, cu franturi de viata. Toate alergand prin fata ochilor inchisi. Din primii pasi pana la drumurile si ratacirile mici si mari. Cand ajunse la un izvor al durerii, lacrimile calde dadura afara ciobul cel mare din ochi. Cand ajunse si strabatu un altul, iesi topit ciobul din inima.
Si pe urma, mana aceea... Mana aceea uriasa care o atinse pe cap, mangaindu-i pletele ude de aburii cetii si lasandu-i-se apoi pe umeri si pe spate. Mana uriasa o prinse in causul ei cu totul si o impinse usor, usor de tot in piatra. Ramase asa, rasufland subtire, abia simtit. Se lasa si mai moale. Nu stia cum de sta inca in picioare, parca nu mai avea greutate... Vartejul din dreptul inimii se mari din ce in ce mai mult si ameteala aceea placuta o trase in albastrul bland, presarat cu sclipiri aurii. Se lasa asa, in apa aceea de bine si disparu ea insasi in vartej...

Sageata luminii batea in gene, cerandu-si intrarea. Inca in blanda rotire, cu capul cazut acum pe umar, femeia se trezi in baia de soare si o clipa, ba chiar mai multe, nu stiu unde e, ce e, cine e... Se desprinse cu greu din caldura pietrei si pasi in spate, privind in jur. Piatra, mare si rotunjita ca o cocoasa crescuta pe varful muntelui, era rosie, nu cenusie. Rosul de sange si de viu...
Cerul, albastru curat, ca o apa, limpezise lumina si i-o daruia intreaga in dimineata unei zile noi. Femeia se misca, pasi in jur si vazu. Vazu limpede, clar, curat. Nu mai vazuse culorile asa de cand fusese copila. Se lasa pe un picior si pe altul, se roti. Miscari usoare, ca de felina. Ca de pasare. Ca de copil... Se privi. Brate frumoase, bronzate, de femeie a muntelui. Isi atinse trupul. Durerea, nicaieri... Simti pe fata ceva nou, straniu, placut, intinzandu-se pe tot chipul: un zambet care curgea din piept in sus, revarsat pe buze... Si gura i se deschise, lasand sa iasa un strigat venit de undeva, din inima si de mai jos, din pantec. Strigat de viata, de nastere noua, acoperind valea...

Se apropie de piatra. Marea Piatra Rosie. O cuprinse cu bratele, se lipi de ea cu tot trupul si apoi isi rasuci fata si o saruta. O mangaie... O iubi.
Privi apoi la picioarele ei. In timpul noptii, acolo, din dragostea daruita de piatra, crescuse un trandafir rosu.
Atunci stiu.
Acesta avea sa fie noul ei fir de curcubeu...

Porni in vale, ducand cu ea dulceata si puterea vietii.
Avea atatia calatori de primit pe drumul spre acasa...
.

2 comentarii:

DoarEu spunea...

Minunata femia asta, rosie. este frumoasa si o simt (percep) atat de puternica si increzatoare. Ma recunosc in ea, in ce voi deveni curand!

Multumesc pentru drum, pentru poveste, pentru dragoste...

Imbratisari de poveste vie!

Mikka spunea...

DoarTu, ma bucur ca iti vezi aici un chip. Indrazneste si intra, treci de oglinda. Marea Piatra Rosie este aici pentru toti.

Imbratisari si tie, povestitoare draga, si mult inspir sa te prinda, sa curga frumos...