Prin ochii sarpelui... (II)

Cand am pus postarea precedenta, o inspiratie de ultim moment mi-a tras mana si am scris acel (I), ca si cum as fi stiut ca urmeaza un II... :))
Dar chiar asa a fost.

As putea numi ceea ce urmeaza
BRUIAJ TOTAL
Sau
KOBRA (SIC!) SE INTOARCE




















Aseara am fost la un spectacol, cu invitatie, ca dar din partea unei prietene.
Ne-am revazut cativa dintre “peruani” si am povestit un pic...

Si am avut apoi o mare surpriza. Am revazut o femeie, tare draga mie, pe care am vazut-o si o vad frumoasa. Acum multi ani, mi-a prilejuit intalniri minunate, cu ea, cu oameni stralucitori. Apoi timpul meu liber s-a micsorat de nu-l mai zaream nici cu lupa, si am pierdut unele drumuri. Pe urma, cand timpul iara a crescut, deja trecusem de dependenta de a frecventa unele cercuri, desi uneori dorul de a vedea acei oameni mai vine pe dupa gat, spre urechi, si ma cam trage...

Pe femeia asta frumoasa am vazut-o ieri si m-am bucurat. Am salutat-o plina de fiorul placut al revederii, si ma pregateam sa spun si sa ascult povesti de “ce-a mai fost”, cand... m-am trezit sub un suvoi rece de vorbe dureroase, tasnite dintr-un adanc nebanuit al gandurilor ei. Ca si cum ar fi asteptat momentul sa sparga buba, supararea mocnita de mult i-a tasnit de pe buze si m-a izbit in fata, in ochi, in piept... Am inceput sa spun ceva,surprinsa de ce era acolo, pe urma m-am oprit. Muscase din plex pumnul ce-l stiam candva, luat in plin la cate un atac. Inca atenta la ce simt, cum ma-nvatase sarpele, am urmarit ce simt si am fost trasa inapoi, spre spate, de ceva, ca o mana uriasa care m-a ridicat de ceafa, ca pe pisoi, si mi-a aratat tabloul. Eu, mica, ma ghemuisem la picioarele ei, ca sa o pot privi si sa ma bucur. M-am ridicat usor,si in timp ce faceam asta, in mine am vazut, inca naucita, cum se inalta o... cobra. Era cobra ce se unduia in dans. A aruncat o cortina invizibila intre vorbele ei si mine, caci auzeam ca-n apa... Difuz. In acelasi timp, a iesit din piept si a urcat in urechi... neasteptat, uluitor, fantastic, melodia ce o ascultam de doua zile: Axtu Leman Sumix - The Sacred Mountain. Melodia in care mie mi se impletesc doua mari iubiri : Oliver Shanti si Alborada. Amitaba Buddha, “the Lord of the Lotus”, si vulturul andin...



Mixtura asta magica din care sorb de doua zile ma umple si ridica trupul serpuitor al cobrei, care priveste, se leagana inauntru pe ritmul placut si rotitor, si asculta.

Ascult. Urmaresc ce simt. Pumnul din plex a disparut de mult, simt doar rotirea cobrei, cu capul ridicat, privind. Ma intreb daca nu am devenit rece ca sarpele. Mi-e stranie propria mea reactie. Ma las bruiata de muzica si astept. Nu prea stiu ce. Probabil sfarsitul curgerii vorbelor. Apare un moment in care tensiuna “cade”. Nu de tot, dar rispirea se simte. Doi tineri vin din spate si saluta pe femeia cea frumoasa. Inteleg ca numarul s-a terminat si pot sa ma retrag in spatele cortinei.

Ma asez pe scanul meu, privesc spectacolul de pe scena, ma bucur de ce e de ales acolo. Unele reactii noi ma fac sa ma privesc mai atent. Din cand in cand, in pauzele “umplute” de chitaristi, imi revine in urechi melodia mea vrajita, vrajitoare.

Imi simt, imi pipai, vibratia la muzica din concert. E altfel decat asteptam, cu totul altfel. Inteleg iar si iar si iar ca asteptarea-i fum si eu “fumam”...

Nu-i “duh” in muzica asta. Ciudat, muzica fara duh? Doar duhul e esenta ei...
Nu-mi canta inima. Aleg sa nu pierd vremea, am cerul de vazut afara si pomii mei inmuguriti. Ma strecor usor, serpeste, atenta sa nu rup atentia celor doi tineri de langa mine. Ies pe furis, serpuit, si totusi amicii mei din grupul "peruan" ma vad. Iesim impreuna. Pe hol, si alta lume parasea spectacolul. Si prietenii mei spun ca le-au cazut asteptarile pe undeva, sub scaune...
Cautam sa gasim ce ne-asteptaseram sa fie si n-a fost. Gasim ca n-am gasit acelasi “lucru”: duhul din muzica. Stralucire, stele, miscare frumoasa de tot, ritm vesel, voci de inger, dar nu-i duh... Prefer pe batranul acordeonist de pe bancuta de la “Cafe Lavazza”, la Universitate. Anul trecut, pe acordeonul lui, m-am oprit si am cantat cu el, in strada, Cielito Lindo. Tare, vesel, cald. Si le-a placut si tinerilor din taxiul oprit atunci la semafor. Era duhul muzicii care cantase prin noi. Si acea “morena”, linda, Cielito...

Ma duce acasa cu masina o prietena din grupul “peruan”. In masina, frig. Da drumul la muzica, spunandu-mi ca ei ii place sa asculte de un an de zile aceeasi melodie. Si chiar de-i zice lumea ca-i nebuna, ea tot pe asta o asculta. In timp ce vorbeste, rasuceste butonul si muzica inunda micul spatiu. Sunetul vrajit intra in trup si face iar din mine fluier andin miscand in Taichi pe creste... Zambesc si mainile umbla grabite prin rucsacel. Scot Mp3 playerul, dau drumul si-i pun prietenei micuta casca in ureche. Rade si ea, ca mine. Muzica ne scalda in placere, in bucurie impartasita. Acelasi cantec, chiar acelasi!
Melodia ne poarta impreuna, inapoi, in locurile dragi, pe mine intinsa ca o panza uriasa peste China si Peru. Pe micul ecran al radioului de masina, literele scriu numele cantecului:
Axtu Leman Sumix – The Sacred Mountain...




Promit, cand merg acasa, sa caut a aseza melodia in playlist. Acuma scriu de la birou, “serpeste”, pe furis...