joi, 19 august 2010

Doar mergand...

.
De cateva zile - si mai ales nopti - mi se scurg printre degete lacrimi de femei. Povesti de viata, cu rasucirile lor, cu frangeri, cu cresteri si cu descresteri...
Ma uit cum se fac desenele lor pe nisip. Povestile sunt unice, fiecare a trait in felul sau orice cotitura de drum, dar miezul, radacina suferintei e tot aceeasi...
"Ce ciudat!" as fi zis mai demult. Acum a ajuns sa imi para firesc. Pe degetele unei maini se numara izvoarele tuturor durerilor omenesti. Pe degete, iar coborat acolo, in palma, e acel unul singur miez, din care vin toate...

Merg pe strada, sa gust lumea. Din centrul orasului inca sufocat de caldura, merg pe jos, sa simt si sa gust. Ce? Starea de viu. Ma lipesc si ma infasor de senzatiile astea. Unele urcand din pamantul cald, altele mangaind pe obraji, pe ochi, pe par...
Simt pe fata saruturi calde. E o retea de fire care vibreaza cand trec printre ele, un fel de retea de viu... E elastica, firele se ating bland de mine si ma lasa ma merg, ma tin pe blandete, ca si cum as merge pe pe si printre palme bune...
Imi simt starea asta, mi-o tin in brate ca pe un dar, si ma gandesc la pasi, la acesta simpla si naturala hrana. La acesta facere de bine din fiecare pasire.
Ma misc si ma umplu de puterea asta a viului, si ma infior de marimea, de adancimea binecuvantarii. Fiece pas ma hraneste. Ce dar, fiecare pas!
Imi amintesc de femeile astea, care sunt acum stranse intr-un punct, stranse tare. De toti oamenii stransi...
Imi vine un gand: Doamne, daca toti oamenii ar simti viul asta, cat de mult s-ar umple din pasii lor! Cat de mult ne hraneste Mama Pamant...
Si chiar cand gandesc, o picatura zdravana imi cade pe mana. Calda, fierbinte chiar. Un pipi de pasare!
Rad si ma uit in sus. Cerul e limpede, albastru adanc... O pasare mi-a tras ochii in el, sa vad, sa vad...
Da. Hrana luminii solare.
Cerul si Pamantul...

Si iar ma copleseste binecuvantarea.
Puteam sa fiu si eu cioburi, ca aceste femei... Puteam sa fiu tot pe muche, acolo unde am fost o data. (Doar o data, slava Domnului!)
Dar a fost sa imi fie dat sa simt.
Si asta, simtirea asta, e ceea ce tine in miezul ei implinirea asta, culeasa din fiece pas.

Ma astern la drum ca si cum as ingenunchea.
Si ma rog.
Ma rog sa fiu in inspir, curata si limpede, ca sa pot prefira usor printre degete lacrimile acestor femei. Sa fiu limpede langa ele, cand ele se scutura de drurere si se pleaca asupra propriei fapturi, sa se priveasca si sa se re-cunoasca. Sa stiu sa rostesc si sa tac ceea ce e de rostit si de tacut atunci cand acestea se vor trece pe sine prin renastere.
Ma rog ca si ele sa se ridice, sa mearga si sa simta pasii.
Si sa vad toti oamenii pasind pe strada, umpluti si hraniti de viu, simtind hrana asta si gustand cu nesat...
.

9 comentarii:

ajnanina spunea...

tu ai ales libertatea.
si cresterea...
nu e o alegere usoara...
candva, o vor face si ele. acum, doar incep sa se intrebe cum ar fi...

kid4ever spunea...

doar mergand si observand ai reusit sa redai atatea sentimente trecatoare dar puternice totusi..mi-a placut ce am citit ;)

Ionut spunea...

Simteam nevoia sa spun ceva, dar cuvintele mi le-ai topit... Multumesc. :)

Mikka spunea...

Ajnanina,
Tu stii cum e... Si partile frumoase, si cele mai putin usoare.
E o intotdeauna o minune si o minunare sa vezi cum ele si ei se trezesc si incep sa mearga, sa danseze, sa zboare, sa alerge...

Mikka spunea...

Kid4ever,
Ma bucur ca ai prins toate astea si ai simtit, doar citind...

Mikka spunea...

Ionut,
Stiu cum e, cand cuvintele se topesc...
Si eu multumesc :)

Leo spunea...

Eu am tras o concluzie mica : atunci cand pica pe tine un gainat, e musai sa te uiti in sus. Daca toti s-ar uita in sus, ar intelege mai mult. Problemele vietii asteia sunt maruntisuri, altceva e important.
Iar "starea de viu" de care vorbesti e un privilegiu, desi parem cu totii vii.

Mikka spunea...

Leutaaa, buna de tot concluzia ta micuta... :))). Da. Si jos, si sus...
Starea de viu... asa e, e un privilegiu pe care se cere sa il cerem si sa il purtam. Primul pas, cel mai "tare", e sa ne dam seama cand nu mai traim...
Eiiii... da' pe urma vin si altii.

Si e intr-adevar al naibii de bine sa fii viu!

Irina spunea...

Minunata lectura!