miercuri, 28 aprilie 2010

Poarta - inca o data

 .
Mi-a amintit CELLA azi de POARTA. Gracias, querida! Ma gandeam de ceva timp la ea. Fiindca ma intalnesc din ce in ce mai des cu trecerea, nu-i degeaba...
Reiau aici povestea asta care, ca toate povestile, a venit frumusel si s-a turnat fara sa ma prind eu prea bine de ce e in ea... Azi inteleg ceva mai mult decat acum un an - fix acum un an o scriam... Si inca nu am scos tot din ce e acolo, dincolo de poarta... Sunt atatea lumi de colindat!
Doamne, atunci abia intrezaream ce e asta, calatoria... Si totusi, fara sa fi auzit, fara sa fi vazut, "doar" trecand in poarta...
Amaru Muru. Poarta Zeilor...




..



In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.

Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.

Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.

Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.

Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.

O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.

- Nu-i asta locul.

Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.

- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-a lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.

Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?

- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.

- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.

Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.

Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....

Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...

Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.

Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...

Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...

Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.

- Intoarce-te spre mine.

Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...

Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.

- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.

Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...

Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...

O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.

Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.

Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu...
.

8 comentarii:

kid4ever spunea...

foarte frumos ai scris..m-a prins povestea :)

CELLA spunea...

sufletul meu ÎNTREG(cu răni cusute, sângerânde, arse-n purificare) îţi mulţumeşte-n îmbrăţişări:)
eu nu am uitat niciodată POARTA
o port peste tot şi-o "arăt" cum mă pricep tuturor
lumină şi iubire draga mea
mereu

ajnanina spunea...

cu drag, drag...
nespus...

si cu amintirea si a celelialte povesti, sora ei mai mare (din 10 septembrie) si a celaialte povesti, inca si mai aromata, cu celalata rochie... n-o regasesc acum...
sa le mai scoti si pe ele la aer..

Mikka spunea...

Draga Kid4ever, ma bucur ca te-a prins.
Uite-asa ne prind povestile pe noi... Si cine stie unde ne duc... :))

Mikka spunea...

CELLA draga, sufletul meu INTREG se bucura, pentru ca acolo, in samanta, suntem din Acelasi...
Ma bucur ca porti POARTA, e un dar ce ni se face, cand cutezam sa trecem...
Ranile... odata si-odata tot ne-om vedea noi si o sa iti fac asa ca in filmul din postarea dinainte. Urma nu va ramaneee....
Lumina si iubire, si pupici magici!

Mikka spunea...

Ajnanina, tu ai vazut-o prima...
Cu drag am scos-o iar...
Da, poate ca si celelalte se cer scoase la purtare. 10 septembrie? sa vad, nu mai stiu ce rochie purtam atunci :)

Mikka spunea...

Aha... Marea piatra Rosie si rochia rosie...
Aha... Eiii, acum sunt albastra-verde mai mult... si din toate cate mai putin.
Ha! Ca Dorulet:
"- Pe cine iubesti tu, Dorulet?
- Pe toata lumea la fel, si pe mama mai mult." :)
Mai mult albastra-verde...

ajnanina spunea...

rochia albastra, 10 iunie...