Locul unde nu se intampla nimic sau Niste semne sau Cand iti doresti ceva din toata inima, atunci Universul…

.

 

 foto

Locul unde nu se intampla nimic… Undeva, in turnul meu de sticla, la margine de oras.

Nimic nu pare sa miste. Uneori doar, niste siluete mici, pe cenusiul asfaltului… Ratacind, lasa dare in aer. Ele sunt sorbite de rasuflarea pamantului si iar nu se intampla nimic…

Si totusi...

Aici, in turnul de sticla, au inceput sa se faca faceri... Ori semne.

Intai m-am trezit lunecand in Poveste. Aia in care mi-e drag.

In locul ala de marginea lumii a intra pe usa un om.

Nu-mi venea sa cred ce vedeam. Nu ma puteam freca la ochi, aveam ochelarii pe nas si ar fi fost sa misc... Si nu puteam. Am reusit totusi sa-mi pastrez gura inchisa.

Era  ca in filmele mele dragi coreene (unul din multele mele vicii)... Desprins parca din ele, omul acela stralucea. Lumina pur si simplu. Si incalzea camera aia rece de sticla.

Era frumos. Om frumos, deschis, luminos.  Se misca lin, lunecat. Gratie, simplitate, limpezime. Glas placut, voce buna si calda.Stia ce spunea si o facea cu placere si liniste. Ca cel care stie si gata. De zambet... de zambet nici nu pot sa spun.

Se vedea, in raspunsurile lui, usurinta si placerea de a intra in jocul creatiei. Omul este un vizionar, de buna seama, si aducea usooor, lin, pe tava, desenul, “solutia de business”.  Din degetele fine vedeai cum apar asezate frumos idei, imagini, culori...Nu m-ar fi mirat prea mult sa fie si sunete.

Era intru totul frumos. Si nici macar n-avea plete... :))

Al doilea semn a fost ieri. Tot acolo, in locul in care nu se intampla nimic.

A venit un om sa cumpere ce se vinde acolo.

Si vorbea el in timp ce scotea banii. Si eu am auzit ceva. Aia a fost tot, un carlig care m-a tras. Si pe urma... pe urma nu a mai contat cum si ce am vorbit.

Am pornit de la Accelerator si de la detectorii Atlas si Alice - omul fusese pe-acolo, asaaaa... -, de la cercetare si intentia  ei, trecand pe la Stephen Hawking si Heisenberg si poposind la taofizica lui Fritjof Capra. Trecand apoi la “chestiile” bune, adica felurile de cunoastere data si luata – analogie, intutie si - in fine ah, in fine! – revelatie.

Despre mari inspirati ai lumii. Despre Cel Care Face.

De fapt nici nu mai avea importanta ce vorbeam... Ne fulgerau ochii, ardea aerul...

Cred ca daca se faceau poze, puteau sa se vada  scantei si bule luminoase. Ca de fapt noi faceam clabuci. Clabuci de lumina si bucurie, de incantare.  Puseseram mainile in acelasi curcubeu si ne balaceam pur si simplu, ca doi copii...

Incantati de acelasi “lucru”, de palparea impalpabilului.

Omul - om obisnuit, cu par alb, cu vestuta si sepcuta.

Eu - o nimeni, care nu face nimic, in locul in care nu se intampla nimic.

.

Un vis cu inima si aripi

.

foto

Se  facea, in visul asta, se facea…

Se facea ca zburam iar peste lume, jucandu-ma cu vanturile si curentii de aer, rasucindu-ma, rotindu-ma, asa cum m-a invatat pescarusul Jonathan Livingston…   Zburand cu viteza la firul ierbii, peste apa stralucita a marii… Sorbind mirosul sarat al apei, acolo, aproape, aproape-de-tot, si tasnind apoi sageata, sus, suuuus de toooot…

Uneori apareau brusc inaltimi:  unele stanci uriase, cenusii si aspre, altele insule inverzite cu oameni facand semne cu palarii de pai…

Si auzeam eu cumva, in zborurile astea, o Voce care ma tot striga. Imi spunea pe multe din numele mele: Frunza-de-Salcam, Nisip, Spuma-de-Mare, Calul Sur, Boaba-de-Grau, Raza, Cantec-Albastru… si inca, si inca… asa ca n-am avut cum sa scap.

Am raspuns:

- Ce vrei?

- Ce vrei tu? Vrei sa mergi mai departe asa?

- Cum asa?

-  Asa cum faci acum.

Si m-am vazut cum facam:

Imi dadeam drumul cu aripile intinse si ma lasam peste lume… Si cand veneau vanturi potrivnice ma ridicam pe cate o stanca, asteptand. Si cand ma saturam de asteptat - si ma saturam repede - ,  ma aruncam in furtuna, cu ciocul si cu aripile… Uneori spargeam vanturile, alteori ele ma auncau peste ape, gata sa ma sfaram – m-am si sfaramat uneori -  dar tot gaseam cate un mal… Ma adunam si-mi luam iar zborul...

- Da. Tot asa.

- Si chiar daca vin astea?

Astea erau Foarfecele. Niste foarfeci  uriase, mestecatoare fara mila. Faceau taca-taca pe marginea drumurilor de pe pamant si din cer. Veneau uneori  si pe mijlocul drumurilor, tocmai cand parea locul mai neted si mai prielnic.

Ele veneau si taiau aripile, haaaaaarssssst!

Si durea. Chiar durea rau… Si taierea aripilor si cresterea celor noi.

- Da. Si chiar daca vin astea. Ca stiu bine ca ies alte aripi si cresc. Din inima cresc. Si pe masura ce se fac alte randuri, inima se face mai mare, mai larga.

- N-ai putea sa feresti durerea?  Si aia a taierii si aia a cresterii? N-ai putea oare?

- Ba da. Sigur ca as putea. Dar asta ar insemna impietrirea inimii.

Si cum am zis asta, i-am si vazut pe Culegatorii de Inimi Impietrite. Si undeva, pe dreapta, Valea de Piatra. Valea Inimilor Impietrite. Era inca vale, nu se facusera munti…

Culegatorii asteptau pe cate unul care renunta sa mai zboare si se inchidea acolo, in inima lui care se facea mica-mica si impietrea. Si Culegatorii veneau asa, pe la spate, si mergeau in umbra celui care incet-incet adormea pe drum, obosit, din ce in ce mai obosit. Inima lui, tot mai mica, abia mai batea, pana cand... gata. Se facea o pietricica mica si se rostogolea in praf. Si Culegatorii, iute, o si luau, sa nu se trezeasca omul cumva si sa-si vrea iar inima inapoi…

Vocea a mai zis:

- Si tu vrei sa incerci mai departe, asa, cu durere?

- Nu neaparat cu durere. Mi-e drag drumul lin si cu cantec. Dar uneori  trebuie  sa tai furtuna…  Cu taierile si cresterile ei  de aripi.

N-o sa-mi las inima, chiar daca doare… n-o sa mi-o las sa impietreasca.

Culegatorii n-au sa-mi calce umbra. Numai eu voi patrunde in ea…

.

Buna dimineata!

.

Deschid fereastra custii mele de sticla,
Respir larg
Din lumina Soarelui meu puternic si bland.
Asta e tot ce pot sa fac acum
Sa zic Buna dimineata!
Intr-o zi, oricare ar fi ceasul acelei zile,
Cineva o sa-mi spuna, din lumina Soarelui lui,
Buna dimineata!
Va deschide palma,
Si o sa ii vad Soarele, desenat cu pix rosu.

Soarele o sa rada, rostogolit...
.

Oamenii de foc. Lumina lumii

.
Darul zilei de azi, ziua trecerii in noul inceput:

Din minunile impartasite de Victor Sanchez, in "Toltecii noului mileniu", pun aici pe cea mai frumoasa:

Oamenii de foc, cu Cerbul de Foc...

 foto

" Vantul se inteteste, fortandu-ne sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care cheama de undeva din afara sacilor de dormit.

"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo care privea uimit in directia tufisurilor.

"La ce te uiti? Vino inapoi!"

"Nu, Vic. Trebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."

Curiozitatea mea invinge frigul.Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera intreaga scena din fata noastra.

"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!"" le spun celorlalti, care stau culcati.

"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care, de fapt, se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina "ascuna" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz cateva minute.

Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca pana se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari de foc. Acesta ne priveste fix scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullmary (Cerbul Albastru, reprezentare a Marelui Spirit) chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea prin expresii ca:" Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu!" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.

            Mai tarziu Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci poti simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, haniele si paturile care ii acopera.Avem senzatia ca in orica clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.

            Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio, care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakameul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se micsoreze, ca si cand si-ar lua zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este pur si simplu Antonio. El este energie pura. [...]

Siluetele din jurul focului incep sa se ridice radiind o lumina rosie-galbuie, stralucitoare ca focul. Se opresc la o distanta de circa cincizeci de centimetri deasupra pamantului fara sa-si desprinda privirile de la Tatewari (foc), cu care se afla in plina comunicare. Arata ca niste sori conturati pe fundalul intunericului infinit al universului. Efortul marakameului devine mai mare. Il cheama pe Tatewari sa patrunda in el, dandu-i forta si puterea sa. O fasie groasa de foc lichid iese din flacari si il atinge pe marakame in partea superioara a abdomenului, facandu-l sa se extinda si sa radieze o lumina extrem de puternica. El lumineaza lumea! Emotia este atat de puternica incat nu ma pot opri din plans si din ras. In sfarsit, inteleg! Ajung in sfarsit sa inteleg care e misiunea marakameului pe pamant: sa lumineze lumea!

Acea veche legenda a luptatorilor care au primit aceeasi misiune cu Soarele nu era o metafora. Se desfasura chiar in fata ochilor mei.

Ii multumesc Spiritului din toata fiinta mea fiindca nu ne-a abandonat pe acest pamant. Ii multumesc pentru existenta unor astfel de fiinte care ne amintesc de adevarata  noastra natura - suntem fiinte luminoase, mici sori! Ii multumesc si totodata ii promit ca ma voi stradui cu intreaga mea fiinta sa nu uit - sa nu uit si sa traiesc in consecinta."

Si eu multumesc nesfarsit Spiritului,  lui Victor Sanchez si tuturor oamenilor de foc...
.
.

Ma indragostesc iar...

.

foto

Ma indragostesc iar. Si e bine...
Stiu, o sa fie doar pragul acestei usi, o sa fie doar pragul acestei ferestre... Stiu, indragostirea e doar un pas peste prag, un pas inspre.

Dar e bine si imi e drag de tot. De Tot...
Am primit un poem de dragoste, asezat bland, ca un fir pe o matase, asa cum se fac toate cantarile dragostei.
Era infasurata matasea asta fina, acest poem, intr-o superba muzica, una din cantarile care ma topesc in Ocean.
Cel care a scris poemul acesta, cantand dragostea lui pentru Iubitul, nu stia c-o sa vin, arsa de setea cu care ma port prin lume, si-o sa sorb pana o sa-mi simt sangele iar, pan-o sa simt...
Am luat panza usoara a dragostei scrise de el, am respirat adanc mireasma purtatoare in betie, am prins firul si am scris si eu despre Ea. Despre Iubire. Si am intrat amandoi in aceeasi Cantare, in aceeasi curgere, si am cazut in adorare, nelasand Soarele si Luna sa stea intre noi decat ca si parti ale cantecului, nu ca despartitori...
Nu mai e margine, nu mai e sus si jos, nu mai este...
Imi e cantec si nebunie de dragoste si betie...
Rumi... stii cum se intalnesc oamenii de acum in Iubirea cantata de tine?
Stii. Stii...
Ai fi zis ca matasea tesuta atunci va ramane, va creste, se va inmulti? Ai fi zis, fiindca stii.
Stii Nesfarsita Iubire.
.

Chestionarul meu fara cuvinte. Si alien...

.
Azi am primit un chestionar despre viata.

Ma intrebau despre ce imi place si ce nu, ce as vrea, ce as face daca... ce as face daca as putea orice.

Ma uitam si imi dadeam seama ca sunt acum in acelasi punct unde eram cu aproape trei ani in urma. Nu ca as fi stat in acelasi loc, ci ca dupa un cerc-doua cercuri-trei cercuri- sunt in acelasi loc.
Aici.
Fara cuvinte.
Din ce in ce mai mult, fara cuvinte.
Mi se umple insa gura si imi iese din gat cate un Saaaaaa, cate un Mmmmmm, cate un Haaaaaa... Uneori Yay! urmat de un chiuit. Sau de rasete.

Mi-e mai mult cantec si nu merge in cuvinte. E cantec turnat, vine si se toarna spre-afara si n-am ce-i face.

Norocul face ca-n ultima vreme sa lucru eu la margine de oras, si sa merg pe jos langa un camp, asa ca dimineata si seara dau drumul mai mult la cantec, sa iasa.
E ca si o pasare, nu poate sta in colivie. Sau sta, dar moare, si ce folos?

N-am stiut ce sa scriu in chestionar. Fiindca nu mai erau cuvinte. As fi cantat, dar nu se putea completa cu note muzicale, si pe urma chiar daca s-ar fi putut, cineva, acolo, in partea cealalta, ar fi trebuit sa priceapa si sa cante, dar...
Cantecul asta care iese din gura mea e cumva si al meu, si mi-e ca s-ar fi pierdut din el in aceasta trecere in scriere de note si apoi redare... Da. Mereu m-am intrebat daca eu aud Simfonia a 9-a asa cum o auzea Beethoven. Asa cum auzea el acolo, in inima lui...

N-am prea gasit ce raspunde intrebarilor. Ce imi place mai mult in viata? Viata. Ce imi doresc sa obtin? Pai, nu... sa obtin, nu. Sa tin, da. Niste timp in palme. Sa-i dau forma pe care o vreau yo acum.
Nu merge cu raspunsul la chestionare. As minti. Posibil sa o fac si la recensamant, ca tot niste chestionare sunt si-acolo.
E clar. Sunt din ce in ce mai alien.
Cine ar incadra cantaretii pe strada la liber-profesionisti? ca la "liber" intra, dar la profesionisti...
.

Pe astia nu-i ploua

.

foto

Pe oamenii astia nu-i ploua. Ei sunt ploaia. Ei au aici, in palmele lor, vantul de ploaie si vantul de desert. Scutura uneori usor din degete si se presara pamant peste pamant...

I-am intalnit o data pe un munte. Un munte inalt, avea peste 3.000 de metri deasupra marii. Niste copii de-ai lor mi-au dat mana sa cobor. Imi tremurau picioarele, acolo, pe iarba alunecoasa si uda, cand coboram de pe varful unde cerusem sa vad. Era noapte si coboram pe sub stele, iar eu, desi cerusem, nu vedeam inca. Asa ca  imi foloseam inca lumina telefonului mobil... Si tremuram pipaind pamantul pe care copii aia il stiau nu ca-n palma ci ca-n inima.

Si veneam usor, coborand, dupa ce trecusem prin inima stancii. De fapt stanca era despicata si trecuseram prin scobitura ei cu smerenie si cu veneratie, dupa ce ne inchinaseram in fata Dumnezeului cel nenumit, desi Il stim sub mii de nume... Si multumiseram ca suntem in viata asta acum, ca putem trece prin burta Mamei, sa ne nastem inca o data, curati si luminati, asa cum am fost zamisliti dintai.

In noaptea aia, acolo, pe munte, am primit vederea. Pe care o cerusem, desi nu stiam ce e.

Si m-am simtit iubita. Iubita-de-tot. Iubita de Tot...

Am coborat incet, tremurand, si copiii ma tineau de maini si zambeau si-mi vorbeau dulce. Ca si cum ar fi fost ei mame si eu copil... Si asa si era, caci abia ma nascusem.

Oamenii aia rad si poarta soarele in ochi, in inima si in palme. Si nu se tem de vant. Ei sunt vantul si ploaia si apa-care-rade. Si focul pe care il sufla in palme, sa aprinda iarba uscata. Din gurile lor ies cantece si pasari...

Si pe ei nu-i ploua. Ei ploua, cand simt ca se cere udata fata Mamei Pamant. Sau se cere ostoita cate o durere...

.

De miracole

.

foto

Nu-i nimic daca pare incredibil. Miracolul tot e.

Fie ca eu cred sau nu noaptea in existenta soarelui, el exista. Sta acolo unde sta si face ce are el de facut.

Ieri am facut o Calatorie cu o femeie frumoasa. Am vazut-o asa, frumoasa, de cand am vazut-o, adica de prin februarie. Numai ea nu se vedea frumoasa. Nu e o figura de stil, ea chiar e frumoasa. E facuta din mici si delicate alunecari pe marmura alb-albastruie. O statueta fina si fragila, care rade. Chiar si cand ar plange, si chiar cand plange sangerat, ea tot rade...

A venit la mine sa lucram O Mare Tristete.

Am mers impreuna in adancuri, acolo, in Umbra, si am gasit un izvor. Unul din multele care ne curg lacrimile in intru... Am gasit, am dez-valuit, am dat la o parte nisipul, malul, crengile rupte ale viselor sfaramte, am dat foc... S-a limpezit si am facut Calatoria in inima...

Si femeia s-a ridicat de jos, din frig, si s-a miscat, desi avusese picioarele legate. (Cand lucrez cu oamenii, calatorind spre recuperarea sufletului, se intampla sa-i gasesc legati sau pironiti sau acoperiti de greutati. Aaaa, da. Avea si o mare greutate in spinare. O femeie asa de micuta si de fina, cu asa o greutate in spate! Doamne, cum o fi putut sa o duca? Eiii... ce pot oamenii... )

Si s-a ridicat si s-a privit, asa cum aparuse acum, cu partea de suflet venita inapoi, la reintregire.

Si s-a vazut... si a spus, cu vocea ei micuta, plina de uimire, tremurata:

"Sunt frumoasa din cap pana-n picioare"...

Si o vedeam cum se schimba, o vedeam cum se face, sub ochii mei, luminoasa-de-tot, daurita, incredibil... Frumoasa din cap pana-n picioare.

Desi mi se tot intampla miracole de-astea, desi mi se tot aseaza oameni in palme, tot ma uimeste nasterea asta a Frumusetii din om.

Si nu trebuie sa mergi pan' la capatul lumii ca sa vezi asta. E nevoie doar ca un om sa vrea sa fie iarasi om.

Si apoi, sa se vada...

Si sa se lase sa fie...

Sorbind Soarele

.

foto

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.

Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.

Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.

Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.

Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…

Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…

Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…
.

Vedere de dimineata

Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.