Vedere de dimineata

Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.