Cantec de dupa mana

- Degete mici, licurici, lasati-va aici

Semnele gemene, de bine sa semene...

Puneti incet, aici, langa piept,

Calda floare de alinare,

Si langa geana,

Langa  spranceana,

Cotita usor, arcuind spre nor,

Atingere aromita de dor.

Eu am ascultat si am incercat...

Si am lasat mana, asta, nebuna,

Sa puna incet,

Aici, langa piept,

Calda floare de alinare...

Dar langa geana, chiar  langa spranceana,

Era lac de munte

Cu scantei marunte,

Cu cer instelat si miez luminat,

Si din el venea,

Si mi se turna

Ploaie daurita, ploaie nesfarsita...

Si nu am putut, orisicat am vrut,

Ca sa pun doar mana,

Asta, nebuna...

Ca sa las usor

Urma cea de dor.

Eu am ascultat si am incercat...

Si am atins ochii

Cu sarutat.

.

Vocile (II). Tot la naiba. Ba chiar la naiba cu carti...

Cum spuneam, Calatorii de noapte, cei mai adanci si adancibili, sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Nici macar iluzia marginilor nu-i mai tine... Intr-un fel, se arunca acolo unde cred ei c-ar fi locul de care s-au ferit tot timpul. Locul lor, pe care nu vor sau nu pot sa il stie si pe care nu vor ca altii sa il stie.

Cautarea se face cu curaj, desi multi Calatori poate ca s-au ascuns fricosi toata viata, dincolo de multe masti. C-asa fusesera invatati ca ar fi mai bine, mai sigur, mai...

Unii Calatori insa – putini, ce-i drept, dar din aia putini da' buni - fac scufundarea pentru ca de fapt ei vor sa mearga in sus. Vor sa zboare.  Si tot cauta sa depaseasca legea gravitatiei -  aia care face ca lucrurile grave din viata noastra sa ne tina lipiti de pamant, demontand repejor, inca din adolescenta (ori chiar mai devreme)  starea de om,  si trecandu-ne in categoria taratoare sau cel mult fiinte patrulabice.

Acestia putini da' buni, scotocind dupa locul prin care sa iasa in sus, au descoperit, dupa destula  sau mai putina munca – chestie de sansa si de relatia cu Cine-Face - ca deh, modelul e tot ala vechi, ala de acum mii de ani: ca sa o iei in stanga, mai intai pornesti spre dreapta, ca sa o iei in sus trebuie mai intai sa cobori. Si legea echilibrului spune si mai mult: cu cat vrei sa urci, sa scapi, poate chiar sa zbori, cu atat se cere sa fie mai jos coborarea.

Calatorul nostru din povestea de mai 'nainte era, fara sa stie, unul de-astia. Unul care, ca oricare dintre cei putini da' buni, habar n-avea ca el e asa. Ah, asta e tot farmecul la ei. "Habar -nam"-ul...

Si pricepand el, in nestiinta lui, ca treaba nu mai merge asa si ca eh, da, doar la naiba se mai poate, s-a pornit intr-acolo. Ca asta parea a fi singura cale...

Vedeti  voi, in habarnicia lui, nu stia ca pe acolo fusesera si altii. Si inca nu chiar asa putini. Si ca da, drumul fusese intai in jos, dar pe urma...

Nu stia el, dragutul, cartea asta:

 

foto

Cartea Tarotului, acea  poveste straveche in care se vede fiece pas al Calatoriei Eroului. 

Asa ca a pornit in jos, pe firul apei, acolo, in subteran, in adancurile propriei amintiri, acolo unde e el, numai el si nu se mai poate ascunde.

Mai  inainte insa, ia sa privim un pic drumul:

La inceput, coborarea e lina, apoi se face mai tare,  odata ce strabati invelisurile de stanca, roca dura. Pe urma vine iar pietris – da, poti sa te zgarii si chiar se face asta, doar nu e usor sa umbli prin tine, nu e asa, ca in unt... Suntem tari, ne-am intarit cu trecerea anilor, moliciunea si dulceata copilului e doar acolo, departe, in jos, in campiile verzi din adanc...
Trecem de pietre si vine apa, aia care ne ia si ne duce in jos... Incet, incet...
Incet... spala-te, primeneste-te, nu te du asa, cu noroaie si zoaie, acolo, in locul curat, alb-asternut, verde rasarit, al inceputurilor tale.
Primeneste-te inainte de a te reintalni cu tine, frumosul si bunul si curatul din inceput...

Apa sapa si curata si limpezeste si te duce ca pe un peste, iute si lunecat, bun si curat, pana te scoate pe mal, pe uscat.

Malul din sub, din dedesubt...
Locul bun, locul curat, locul gradinii din care niciodata nu ai fost aruncat.

Ti se curata ochii, ti se varsa privirea in nesfarsit, e lumina alba, curata, si curcubee si soare si miros de... de... tu stii de ce... Fiecare isi are miresmele lui de inceput.

Si apoi, piatra mare si lata si lunga si calda, pe care stai, te lipesti, sa te odinhesti. Si privesti cerul gradinii de minuni, aia in care ar fi fost firesc sa traiesti toata viata, daca nu ar fi venit, la primele tale zambete si manute intinse spre lumea in care te nascusesi, cate o retezare, cate un harrrst! Incet, ai ascuns-o aici, sa nu fie ucisa, sa nu fii ucis...
Fara stii, chiar asta faceai, murind cate putin de cate ori incet, te ingropai.

Si dupa ce ai privit, incet, te-ai  re-obisnuit cu locul tau, al inimii tale, cauti mai departe drumul.

Si drumul merge tot intr-un  adanc, dar in unul si mai ascuns. Acolo unde s-au zavorat trecerile, sa nu intre dusmani, sa nu iasa... ceea ce e inauntru.

Poate chiar naiba, care poate chiar acolo sta.

Aici se cere curaj (si poate nu-l ai, ca de multe ori chiar dupa el ai venit),  blandete multa cu tine, asteptare si dorinta sa iei ce-o veni si mai ales, mai ales, mai ales multa dragoste.
Cu astea in maini, in picioare si in inima, te apropii de intrarea in pestera.

Iar acolo...

Vocile (I). La naiba

.

Calatorii de seara au alt pas decat cei de ziua.

Pasul mai lung, mai lin, mai lunecat...

Pentru ei Luna e calauza, duhul din cer, pastratorul luminii...

Uneori despletesc din lumina asta, sa vada mai bine acolo, in drumul de vis, inauntru, in sub, in adanc...

Calatorii de seara, si mai mult – cei de noapte, - sunt cei ce-ndraznesc sa coboare-n adanc, acolo, in ei, unde zace candva-parasitul-taram, acela al dorurilor zadarnice, al desertului sufletesc, al intrebarilor mute si rasincercate pana la sangerarea pumnilor si a buzelor, al durerilor astupate sa nu tipe, sa nu destrame cumva iluzia, sa nu crape chipul ce se priveste in oglinda dimineata.

Intr-una din zile, un Calator de noapte s-a trezit ca nu mai vrea sa se trezeasca pana nu se trezeste cu adevarat. Nu mai vrea jocul asta si pace.

S-a sucit pe toate partile, s-a intors in cap si-n fund, a stat mult sub patura si pe urma s-a hotarat: La naiba!

Din cate se vede, asta e singura directie in care o poate lua. Inapoi, inspre drumul de-acolo, de jos. Poate chiar la naiba. ...

Chiar daca ziua tipa dupa el. Chiar daca voci or sa-l strige, chemandu-l care mai de care la treaba, la datorie, acum!

- La naiba! La naiba cu voi! zise el rasucindu-se mai mult sub patura.

- Va sta timpul, fara tine! Se vor usca toti copacii, ca n-are cine sa-i ploua! ziceau vocile alea.
Ah, da, erau vocile celor de zi, care nu stiau niciun pic din viata de noapte.

- Cine sunteti  voi, sa ma mintiti, sa  va mintiti asa?

- La naiba! iti zicem si noi acum... Chiar nu stii? Suntem cei fara de care lumea nu se mai misca, nu se mai roteste. Noi suntem Trebuie, Datorie, Obligat, Corect, Determinat, si mai ales Work-hard-under-stress. Fara noi nimic nu se face.

- Foarte bine. Inseamna ca daca sunteti voi totul se face.

- Chiar asa.

- Corect, ca sa zic una din astea, de-ale voastre. Atunci n-aveti nevoie de mine.

- Oh, ba da! Vezi, de fapt niciuna din noi nu e fara tine.

- Adica?

- Adica cineva trebuie, cineva e obligat, cineva isi face datoria, e corect si determinat si mai ales cineva works-hard-under-stress.

- Aha. Cineva. Foarte bine. Aici va dau dreptate. Dar si eu am dreptate, fiindca ati gresit adresa. Vedeti  voi, eu nu sunt cineva.

- La naiba! (ca tot iti place). Dar atunci cine esti?

-Eh, aici v-ati pus singure foc sub... "stabiliment", ca sa zic asa. Ia ziceti voi, ca tot sunteti buricul pamantului, fara de care nimic nu se face. Ia ziceti, dragutelor:

Cine sunt eu?

Eh?

Auzind MAREA INTREBARE, toate acelea, sfioase, tacura. Si mai mult, se destramara precum zorii...

Nu mai ramase decat...

... un nou rasarit. Inca...

Azi am revazut, in noapte, povestea asta de rasarit. Un rasarit de mai demult, venit dupa o luna plina.

Si tot ea a fost poveste vie, in noaptea trecerii dintre ani. Acolo unde, impreuna cu alti Calatori, am dansat pentru Pamant si Cer, Foc si Apa, Haos si Creatie...

Inainte sa mai merg o data la foc, si apoi iar o data in Luna, revad rasaritul...

" Incet-incet soarele imi re-apare.
Mmmmmmm! Soareeeeee!

...                                                                               foto


...ma asteapta si... un nou rasarit.

Am ajuns!

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.

Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.

Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.

La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...

Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...

Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.

Privesc inauntru.

In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...

Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.

Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...

Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.

De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.

Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.

Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.

Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea..."
.
Acum, peste un timp de la scrierea asta pot spune:

 Da. Asa a fost si asa este. Doar ca frunza canta ea in mine, cand ma las...
. 

Cea mai frumoasa parte a anului trecut: Nebunia Iubirii...

La inceput de an, in chiar primele ceasuri, mi-am amintit si am vorbit de ASTA:

Nebunia Iubirii
si
Dulcea Blasfemie...

Ma intorc iar la poveste, ca la acea parte a anului trecut care m-a adus iar in lumea mea.
Dupa acel miracol, mi s-au schimbat multe, si am luat-o de la capat, altfel. Si magicul mi-a fost din nou firesc...

I drank that wine of which the soul is its vessel...

 Iata povestea-mi, cea adevarata...

.

Cand a venit, am recunoscut-o. Mai venise de cateva ori, ma atinsese doar usor si se retrasese putin. Imi vazuse frica si se trasese putin inapoi, ca sa ma lase sa ma obisnuiesc.

Doamne, se trasese Ea inapoi... Dar nu se putea risipi, nu avea cum, pentru ca nu avea unde. Pentru ca Ea este peste tot. Nesfarsita Iubire...

Am trait cateva luni intr-o nuca. Ma micsorasem, eram prinsa acolo inauntru, in propria micime, in plangerea de mila. Ma sufocam. Incercasem sa ies si zbaterea a avut ceva roade. Cat sa pot sa imi umflu plamanii si sa tip iar: „Scoate-ma de aici!” Am primit atunci visul, care mi-a aratat cum, dar nu facea in locul meu.

M-am pus si-am facut... In cele invatate mai incoace, se poate face ceea ce doar visam candva: bagi mana in viata si o rasucesti... Asta ziceam eu mai demult, mandra de „metafora”. Habar n-aveam ca asta e chiar „chestie concreta”. Cand te izbesti de blocaje, cand se inchid usile, cand nimic nu mai merge dar si ceea ce sta e chinuitor, se face Vartejul. Forta vine si spulbera ceea ce e de spulberat, asaza ce e de asezat, astfel incat sa se restabileasca armonia. Echilibrul. Sa fie din nou inspir si expir, curgere... Vartejul creste si se hraneste 28 de zile. Apoi se dizolva, plecand de unde a venit.

A 28-a zi a fost pe 14 februarie. De ziua indragostitilor...
Eram intr-o librarie si voiam si eu o „carte dulce”. Si prietena mea cea mai buna mi-a aratat-o.

Elif Shafak - Cele patruzeci de legi ale iubirii

Am tresarit cand am vazut-o. Am simtit iar vantul ala, aripa care venise si se retrasese.
Am promis ca o citesc abia a doua zi.

Au fost trei zile si trei nopti. Trei nopti in care nu am prea dormit. Eu, care pot sa dorm si facuta pachet, intr-o sacosa...

Trei zile si trei nopti am delirat. De data asta, aripa nu s-a mai retras. Macinarea aia din ultimele luni pregatise terenul. Eram praf, cu inima deschisa, sub cer, plutind pe ape. Asa ca s-a revarsat cerul si a umplut cupa, atat cat a fost ea de larga atunci.

Prima zi, am crezut ca mor. Intalnirea dintre Shams si Rumi... Traita de cateva ori, stiuta pana la durere. Daca pana acum ma infioram la poemele mistice, ajungand sa ma las doar putin in betia Iubirii, cam atat cat te pleci pe ghizdurile unei fantani, acum n-am mai putut. M-am tinut strans, cu mainile amandoua, acolo, pe margine... Mi-era frica. Mi-era frica de Nebunie. Nebunia Iubirii. Cea care face ca tot sa se schimbe, fara putinta de control. Fara sa mai stii de tine. Doar de Iubitul.
Stiam insa ca o sa alunec. In carte era si fantana...
Aia, intalnirea dintre Shams si Rumi... Am mai vazut-o. Am trait-o, si nu o data. Povestile cartii curg si de fapt sunt scoase din mine. Ele vin de departe, din adanc, stiute fir cu fir, picatura cu picatura, respir cu respir...

Mi-a fost rau, prima zi. Sfasiere intre doua lumi. Una cu cifre care nu ma interesau catusi de putin, alta in care ascultand despre cifre, scriam pe caiet si tipam: SHAMS! SHAMS!SHAMS!
Am umplut o pagina, cu ochii stransi. Lacrimile ar fi curs incontinuu, dar invatasem demult cum sa plang inauntru.

Iubirea atinge si sparge pe dinauntru, face loc si te scoate din nuca.
Oricat de mizerabil te-ai simti si ai fi, cand Ea vine in curgerea aia groasa si involburata, nu O poti opri.

Am plans tot drumul pana acasa, nu conta ce vedeau oamenii din metrou, din autobuz, de pe strada.Ma regaseam iar cu Iubitul, asa cum n-a mai fost in viata asta, dar cum stiam din altele...
M-am perpelit toata noaptea, vorbind cu Iubitul. Si soaptele Lui au fost mai vrajite ca niciodata, si lumea s- a invartit in nebunia aia tot timpl, si am fost iubita ca niciodata in viata asta.
A doua zi, iar, in carte. Shams si Rumi, lumea din jurul lor, legile Iubirii, asa cum le povestea Shams. Lumea s-a colorat in nesfarsit aur si miere, zapada plina de curcubeu... Cifrele erau albastre, aerul zbura, il vedeam in fasii, oamenii pe care nu-i intelegeam nu mai contau, cei pe care ii intelegeam erau din ce in ce mai multi.
M-am umplut de blandete.
Mi s-au rupt zidurile inimii, coaja de nuca se topise demult...
Am stat acolo unde urasem sa stau, ascultand ce urasem sa ascult, si totul era un cantec...
SHAMS! SHAMS! Imi canta inima. Ma umpleam de bucuria regasirii cu aripa Iubirii, ma scufundam si ma inaltam de cateva ori pe secunda... De fapt timpul a disparut atunci, a ramas un fosnet dulce, o adiere, un sarut...

I-am scris lui Elif Shafak, autoarea cartii. Nu stiam ce sa-i spun, a fost doar o multumire, asa cum facuse Ella catre Aziz... Nu conteaza daca vreodata va citi sau nu. Trebuia sa ii spun. Stiam ca oricum ea stie ce face asta, ce a pus ea acolo, in poveste. Nici ea nu e in afara Nebuniei Iubirii.N-are cum.

A doua noapte de cantec si poezie...

Toata noaptea m-ai tinut in brate, Iubite...
Nesfarsita iti e Iubirea si multa mi-ar fi si mie, de-as putea s-o cuprind...
Mi-e inca prea stramta cupa, sunt inca putina in fata Oceanului nesfarsit al Iubirii Tale...
Mi-e plina rasuflarea de dulceata Ta, mierea Ta curge prin cuvintele mele,
Desi sunt mai mult in tacere...
N-as mai vorbi, n-as mai rasufla, de teama sa nu Te risipesc...
Dar Tu esti peste tot si nu este loc in care sa nu curgi Tu...


A treia zi, deja mai bine. Nu mai era nevoie sa incerc nimic. Blandetea se misca prin mine, eram ca si Tine, dulce...

Am alunecat in fantana Iubirii, am alunecat...
Si m-am scufundat aolo, ajungand in cer, fiind in ceruri...
Valul Lunii m-a inconjurat, stelele-surioare au cantat ca si mine, argintiu si auriu, cantece de Iubire...
Nebunesc este totul, pierdere si rapire, nu mai e jos si nici sus, doar Rasuflarea calda si dulce...


Dulce blasfemie. Asa se numeste cartea dinauntrul cartii.

Duminica de ieri am indraznit si am mers intre oameni, acolo unde cativa se intalneau sa impartaseasca din ceea ce au adunat in calatoriile lor. Urma sa povestesc si eu. Despre ce? Despre cine? Ce vorbe sa tina Asta? Ceea ce ma facuse sa plang tot drumul pana acolo, nevazand decat Soare? Ceea ce canta in mine?
Si peste toate acele lururi serioase si grave si adevarate, m-am trezit ca as vrea sa le povestesc despre Nesfarsita Iubire.
Care, asa cum se zice in carte, nu poate fi lamurita, poate fi doar traita. Dar care le lamureste pe toate.
Si am spus cat am putut. Putin, adica. Mai mult au fost povestile si Cantecul. Ala care vine din launtrul in care nu mai salasluieste nimeni, doar sufla Iubirea.
Cineva s-a incruntat. „- Nesfarsita Iubire?” Adica poti sa iubesti si un purice?
- Si.
As fi raspuns „si un paduche, si un vierme... si pe cel mai nenorocit crim...” Dar m-am oprit. Inca nu era timpul. Intram in Dulcea Blasfemie...

Cineva m-a luat sa vorbim. Era o intepenire, o durere, o secatuire.
- Ce sa fac?
- Ce vrei? am zis
- Nu stiu. Asta e, nu mai stiu ce vreau.
- Stiu ca asta e cea mai grea intrebare. Bine. Ce nu mai vrei?
- Asta si asta si asta...
- Bine. Ce vrei in schimb?
- Libertate.
- Si cand ai avea-o, cum te-ai simti?
- As fi eu. As fi cum vreau eu sa fiu.
- Si cum ai vrea sa fii?
- Iubita.
- Asta e. Lasa pe ce nu mai vrei. Cufunda-te in schimb in Nesfarsita Iubire. O sa vezi... O sa vezi. Cand vine Ea..
Ochii i s-au topit in lacrimi. Fata i s-a schimbat, s-a indulcit, s-a aerisit...
- Stiu. Cand vine Ea nu mai conteaza nimic.

Deja simtise aripa.

Nu i-am zis de frica de dinantea lasarii in fantana. Asta e pentru fiecare de trait. Nici de betie, nici de nebunie...
Oricum, acestea nu se mai pot decat primi...

Acum imi petrec vremea clipind des, ca sa ma obisnuiesc cu starea asta, si mi-e mai bine. Oricum, mult mai bine decat in prima zi.
Cu exceptia faptului ca imi vine sa cant tot timpul – si chiar o fac, acasa si pe strada, mai putin la birou – si am luat la recitit cartea – ceea ce nu stiu ce va mai aduce - in rest, cam asaaaaaa...
.

Abriendo puertas

.
Dupa o celebrare a vietii facuta intr-un cerc magic, cu oameni vii si frumosi, mi-e asa drag de anul asta! Stiam ca o sa fie tare, dar nu ma asteptam sa fie asa din primele ceasuri!
O minune de inceput!
Ca prima "actiune" am facut, mai inainte, pe 30 decembrie anul "alalalt", semanatura de Noul An. O sa o scriu, cand ma mai trezesc... :)
Pana atunci, inca mai sunt in petrecere, asa ca...
Sa ne bucuram!
.
Abriendo puertas...
Deschizand portile catre un nou an, noi zile, nopti, clipe de viata.
Sa ne bucuram, caci suntem vii!
Sa ne bucuram, caci suntem!



Gracias, Glorita!


Pentru prieteni, iata cuvintele:


Como después de la noche brilla una nueva mañana
así también en tu llanto hay una luz de esperanza.

Como después de la lluvia llega de nuevo la calma
el año nuevo te espera con alegrías en el alma.

Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
porque en el año que llega vamos a vivir la vida
Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
Pasito a paso en la senda vamos a hallar la salida.

Como al salir de la tierra vuelve a cantar la cigarra
así es el canto que llevan las notas de mi guitarra

Como a través de la selva se van abriendo caminos
así también en la vida se va labrando el destino

Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
porque en el año que llega vamos a vivir la vida
Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
Pasito a paso en la senda vamos a hallar la salida.

Abriendo puertas, cerrando heridas
Que en la vida hay tanto por hacer,
deja tu llanto y echa pa’lante con fe
Abriendo puertas, cerrando heridas
Yo te lo digo de corazón, que año nuevo será mucho mejor

Abriendo puertas, cerrando heridas
Abriendo puertas, cerrando heridas
No existen barreras para ti. Si te propones serás feliz, muy feliz.
Abriendo puertas, cerrando heridas
Que el fracaso es puro invento.
Ya no me vengas con ese cuento, no, no


O incercare de traducere, pe textul care apare si in video:

Cum dupa noapte o nouă dimineaţa straluceste
La fel, dupa plans vine o licarire de sperantă.
Cum dupa ploaie vine din nou linistea,
Noul an te asteapta cu bucurii in suflet.
Şi vom deschide usile, si vom inchide ranile,
Pentru ca in anul ce incepe vom trai viata
Şi vom deschide usile, si vom inchide ranile,
Pas cu pas, pe cale, vom gasi iesirea.

Asa cum iesind din pamant, greierele incepe a canta,
Asa este si cantecul pe care il poarta sunetele chitarei mele
Asa cum drumuri se deschid prin padure,
Asa si in viata se modeleaza destinul

Deschizand usile, inchizand ranile,
In viata avem atatea de facut
Lasa-ti plansul si mergi inainte cu credinta
Deschizand usile, inchizand ranile,
Iti spun din toata inima ca noul an va fi mult mai bun...

Deschizand usile, inchizand ranile,
Deschizand usile, inchizand ranile,
Nu exista oprelisti pentru tine.
Daca iti propui, vei fi fericit, foarte fericit,
Deschizand usile, inchizand ranile,
Esecul este pura inventie.
Eu nu mai cred in povestea asta, nu, nu

CELUI CARE CREDE, TOTUL II ESTE CU PUTINTA!
CERUL ESTE HOTARUL TAU! 
.
PS Si nici macar cerul nu-i hotar...
.