duminică, 20 ianuarie 2013

Vocile (II). Tot la naiba. Ba chiar la naiba cu carti...


Cum spuneam, Calatorii de noapte, cei mai adanci si adancibili, sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Nici macar iluzia marginilor nu-i mai tine... Intr-un fel, se arunca acolo unde cred ei c-ar fi locul de care s-au ferit tot timpul. Locul lor, pe care nu vor sau nu pot sa il stie si pe care nu vor ca altii sa il stie.

Cautarea se face cu curaj, desi multi Calatori poate ca s-au ascuns fricosi toata viata, dincolo de multe masti. C-asa fusesera invatati ca ar fi mai bine, mai sigur, mai...

Unii Calatori insa – putini, ce-i drept, dar din aia putini da' buni - fac scufundarea pentru ca de fapt ei vor sa mearga in sus. Vor sa zboare.  Si tot cauta sa depaseasca legea gravitatiei -  aia care face ca lucrurile grave din viata noastra sa ne tina lipiti de pamant, demontand repejor, inca din adolescenta (ori chiar mai devreme)  starea de om,  si trecandu-ne in categoria taratoare sau cel mult fiinte patrulabice.
Acestia putini da' buni, scotocind dupa locul prin care sa iasa in sus, au descoperit, dupa destula  sau mai putina munca – chestie de sansa si de relatia cu Cine-Face - ca deh, modelul e tot ala vechi, ala de acum mii de ani: ca sa o iei in stanga, mai intai pornesti spre dreapta, ca sa o iei in sus trebuie mai intai sa cobori. Si legea echilibrului spune si mai mult: cu cat vrei sa urci, sa scapi, poate chiar sa zbori, cu atat se cere sa fie mai jos coborarea.

Calatorul nostru din povestea de mai 'nainte era, fara sa stie, unul de-astia. Unul care, ca oricare dintre cei putini da' buni, habar n-avea ca el e asa. Ah, asta e tot farmecul la ei. "Habar -nam"-ul...

Si pricepand el, in nestiinta lui, ca treaba nu mai merge asa si ca eh, da, doar la naiba se mai poate, s-a pornit intr-acolo. Ca asta parea a fi singura cale...

Vedeti  voi, in habarnicia lui, nu stia ca pe acolo fusesera si altii. Si inca nu chiar asa putini. Si ca da, drumul fusese intai in jos, dar pe urma...



Nu stia el, dragutul, cartea asta:

 



Cartea Tarotului, acea  poveste straveche in care se vede fiece pas al Calatoriei Eroului. 

Asa ca a pornit in jos, pe firul apei, acolo, in subteran, in adancurile propriei amintiri, acolo unde e el, numai el si nu se mai poate ascunde.

Mai  inainte insa, ia sa privim un pic drumul:

La inceput, coborarea e lina, apoi se face mai tare,  odata ce strabati invelisurile de stanca, roca dura. Pe urma vine iar pietris – da, poti sa te zgarii si chiar se face asta, doar nu e usor sa umbli prin tine, nu e asa, ca in unt... Suntem tari, ne-am intarit cu trecerea anilor, moliciunea si dulceata copilului e doar acolo, departe, in jos, in campiile verzi din adanc...
Trecem de pietre si vine apa, aia care ne ia si ne duce in jos... Incet, incet...
Incet... spala-te, primeneste-te, nu te du asa, cu noroaie si zoaie, acolo, in locul curat, alb-asternut, verde rasarit, al inceputurilor tale.
Primeneste-te inainte de a te reintalni cu tine, frumosul si bunul si curatul din inceput...

Apa sapa si curata si limpezeste si te duce ca pe un peste, iute si lunecat, bun si curat, pana te scoate pe mal, pe uscat.

Malul din sub, din dedesubt...
Locul bun, locul curat, locul gradinii din care niciodata nu ai fost aruncat.

Ti se curata ochii, ti se varsa privirea in nesfarsit, e lumina alba, curata, si curcubee si soare si miros de... de... tu stii de ce... Fiecare isi are miresmele lui de inceput.
Si apoi, piatra mare si lata si lunga si calda, pe care stai, te lipesti, sa te odinhesti. Si privesti cerul gradinii de minuni, aia in care ar fi fost firesc sa traiesti toata viata, daca nu ar fi venit, la primele tale zambete si manute intinse spre lumea in care te nascusesi, cate o retezare, cate un harrrst! Incet, ai ascuns-o aici, sa nu fie ucisa, sa nu fii ucis...
Fara stii, chiar asta faceai, murind cate putin de cate ori incet, te ingropai.

Si dupa ce ai privit, incet, te-ai  re-obisnuit cu locul tau, al inimii tale, cauti mai departe drumul.

Si drumul merge tot intr-un  adanc, dar in unul si mai ascuns. Acolo unde s-au zavorat trecerile, sa nu intre dusmani, sa nu iasa... ceea ce e inauntru.
Poate chiar naiba, care poate chiar acolo sta.

Aici se cere curaj (si poate nu-l ai, ca de multe ori chiar dupa el ai venit),  blandete multa cu tine, asteptare si dorinta sa iei ce-o veni si mai ales, mai ales, mai ales multa dragoste.
Cu astea in maini, in picioare si in inima, te apropii de intrarea in pestera.
Iar acolo...


4 comentarii:

drugwash spunea...

Na, că s-a dus naibii şi ăsta! L-ai (şi ne-ai) lăsat la intrarea în peştera ultimului gînd...

De mult nu mi-a mai dat cineva în cărţi... aş paria că iese Călătorul faţă în faţă cu Diavolul... aşa a fost de la început, schiţă neterminată preluată ca grandios proiect.

Bieţi călători... el... eu... tu... noi.

Mikka spunea...

:) Asa e, ai ghicit, intalnirea va fi chiar cu Diavolul.
(iar aici imi place o zisa a unui iubit: "Asa va fi. Doar daca nu va fi asa.")
Povestea continua...
Calatorii - el, tu, eu, noi - chiar bieti? Vom vedea...

ajnanina spunea...

hi, hi, vrei sa-l deranjezi chiar pe big 15 ?

mi-ai amintit de imaginea lui de aici, invins de catre Poveste si Povestitor, oricine ar fi acela / vezi prima parte:

http://www.youtube.com/watch?v=6jU3AimFaz0

si ma gandeam ca Diavolul e de fapt modul in care il percep pe Huascar cei care raman blocati in prima camera, cea a traumelor... dar ce distractie pe Calatorii adevarati, cei care stiu sa rupa si sa rescrie contractele sufletului si sa se bucure de daruri...

Mikka spunea...

Oh, da, draga mea, chiar pe BIG 15 in "persona" (sic!).
Oh da, mi-am reamintit si eu filmul si Povestea... Multumesc de re-aducere. Ce vrajita a fost acea vreme!
Ei, da, ar fi o varianta, asta, cand Huascar ar fi vazut asa de cei opriti acolo, in prima camera. Cred ca de fapt aia e cea mai grea parte, cu trecerea prin cosmar, si ca oricine ar fi acolo, daca e coplesit, poate vedea pe oricine, inclusiv pe Huascar - ca pe Diavol. Cand te gandesti ca de fapt el e "doar" Calauza, si ca de multe ori ne tine chiar de mana...
Si-ntr-adevar, Calatorii adevarati au ce sarbatori, cand ies, rup si rescriu si se renasc in bucurie.
Si totusi, pana la asta e de facut drumul, iar cel de acolo, desi poate avea chipul lui Big 15, e totusi cel mai bun tovaras... daca nu si mai mult chiar.
Vine si povestea mai departe, doar sa rasuflu un pic... Azi a fost o zi tare si inca se invart trei lumi intr-una...

PS acum ca ma gandesc, cred ca sunt chiar "finutza", tinand seama ca am trecut la 15, coborand in gura pesterii, fara sa tavalesc bietii cititori prin focul lui 13... hi, hi, hiii!
(tii minte ca pusesem candva partea aia din "Stapanul fiarelor"...? )