Vocile. La naiba (IV). Poarta din sub.

foto

Si au mers mai departe. Omul si Pazitorul...

In intru, abia vazut, locul se ingusta, se facea mic si se rasucea. Iar omul se cobora tot mai mult, mergand aplecat... Pana cand n-a mai fost de mers in picioare, ci in patru labe. Si pe urma, tarat pe burta si impins din coate, umeri, genunchi, varful degetelor. In fata lui, pazitorul curgea, ca o apa, ca un abur, usor... Omul abia mai putea gasi loc... Si inapoi nu putea sa dea, era deja prea tarziu sa se poata rasuci. Doar sa se tarasca inapoi, cumva... 

In cele din urma, s-a gasit prins intre pietrele pesterii, ca intr-o burta lacoma si tare. Din Pazitor se mai vazu doar o umbra, furisata ca un sarpe, sub pietre, apoi nici miscare nici sunet, nici soapta. Nimic.

Si omul simti cum se strange intr-insul si cum, ca o gheara, il prinde de gat si ii intra pe gura, cumva, catre inima, ca o mana uriasa, spaima. Tamplele ii bubuiau sa plesneasca, ochii nu mai vedeau decat micile luminite ale mult-prea-ntrunericului, trupul se zbatea din ce in ce in mai slab. Nici sa strige nu putea, ca nu mai era loc pentru asta, nici rasuflare.

- Doamne, cum am ajuns aici? Cum am putut? Ce sa fac?

Gandurile se zbateau, dand sa scape si ele, intepand cu ciocul de fier in oasele capului.

Intr-o ultima zabatere, se incorda cu ultimul fir de putere, apoi dadu drumul stransorii launtrice, sfarsit. Ametit, fara aer, se lasa sa cada intr-insul, ca un aluat moale, scapat din framantat...

Si cumva isi vazu, prin launtru, ca o mica si firava libelula albastrie, aiurind prin intuneric, o frantura de gand. Intrebare:

- De ce?

Si atunci, ca o spargere de lumini colorate, lumea se prabusi peste el, facandu-se, ca si dansul,  mica de tot, stransa-ntr-o coaja de nuca. Si rotindu-se, lumea dadu la iveala, in bob de nisip, o picatura de apa. Una singura. Omul, ca intr-un vis, desfacu buzele ca sa soarba. Nu mai avea nimic nicio noima. Doar apa aceea, picatura, era, vie, usor sarata, pe buzele lui. Poate... lacrima?  O simti intrand in gura, lunecand, intreaga, pe gat, apoi mai departe, tropindu-se imprastiat prin tot trupul, ca si cum ar fi baut o cofa intreaga cu apa de izvor. Tot izvorul de ape al lumii...

Iar apa curgea cu putere prin el, ca prin munte, ca prin deal, ca prin ses... Inspre mare. Il lovi dinauntru - un rau curgand si izbind marginile stancilor... iar asta facu sa il doara.

- Doamne, inca simt...

Si atunci, ca dintr-un miez adanc si tare, un vartej incepu sa roteasca intr-insul, acolo, in pantec,  invartindu-l usor, rasucindu-l, facand sa se lase miscat, unduit, pana ce se trezi lunecand, ca un sarpe. Si lunecand in miscare, ca printr-o piele noua si umeda, se lasa in bratele pietrelor care strangeau, mladiindu-se fara a se sti mladia, rasucindu-se fara a se sti rasuci, lasandu-se fara a fi stiut sa se lase, pana atunci... 

Si cumva, din fata lui, acolo unde parea ca se termina totul, veni adiere usoara. O gura de aer... Il trase incet, spre mai departe, ca o mana care il prinde si-l tine si nu il mai lasa. Iar el luneca inainte, cu gura deschisa, respirand... Si simtind tot, lunecarea prin piatra, rasucirea venita dintr-insul, lasarea cea moale si inaintarea, neasteptata si totusi facuta. Facuta fara sa o fi stiut face, dintr-un viu nestiut pana atunci...

Lunecarea crescu, se facu iar taratul in umeri, coate, genunchi si degete, si simti dintr-o data o margine sub palme. Iar dincolo nu era nimic, doar un larg nestiut... Se prinse de margine si se trase cat putu, lasandu-se sa iasa, oriunde-ar fi fost sa fie asta.

Si luneca, intocmai ca un peste, intr-un caus de piatra, larg si umed, ca intr-o scoica uriasa. Si privind, isi vazu mainile, luminate slab. Inaintea sa, ridicat in picioare, Pazitorul il privea,  asteptand...

Incet, cu blandete, omul se culese, asezandu-se iar, parte cu parte, pe picioare. Pe masura ce se ridica, se simtea pe sine, asezandu-se bucata cu bucata, pe talpi, pe picioare, pe solduri si pantec, apoi pieptul si spinarea si umerii, pe urma gatul si capul. Ochii se asezara ultimii, privind inainte, dincolo de Pazitor, spre ceea ce era o uriasa poarta in piatra pesterii. Poarta de lemn cu drugi uriasi de fier, poarta ca de cetate, cu faclii in dreapta si-n stanga.

Nici nu mai era nevoie sa intrebe.

Doar isi aminti ca trebuia sa ceara, inainte de a incerca sa intre.

.