marți, 19 martie 2013

Vocile. La naiba (III)

.



... Acolo, in prag, e Pazitorul. Fiecare il vede asa cum il poate vedea. 
Pentru Calatorul asta a venit intr-un fel... Intai, ochii. Alungiti, cu ape albastrii-viorii. Cu trupul tot cu luciri stinse, ca aurul vechi, desprinzandu-se usor din intunericul intrarii in pestera. Calatorul stiu de unde il stia. Il vazuse demult, intr-un vis, o vedenie, o inchipurie de trezie. Undeva, in murmur adanc, ii aflase  si numele: Ka. 
Cu o mana intinsa, Pazitorul astepta. Atunci Calatorul stiu ca mai intai se cerea sa ceara. Si ceru sa intre, sa vada, sa inteleaga si sa primeasca. Pasind peste prag, mai facu ceva, ascultand - ca-ntr-o ultima suflare ce ar mai fi putut sa fie - glasul acela adanc, dinauntru. Si se ruga – cui, Doamne, oare cui? – sa poata sa duca ceea ce ar fi fost sa vada, sa inteleaga si sa primeasca.
Intrand, peste prag, doar un pas putu face. In fata, dreapta, deasa si grea, o perdea. Ca o intreaga noapte, doar fara de stele. Si ceru sa vada. Si atunci Pazitorul trase de mantia grea. Nu misca nici un fir, nici macar nu clinti, greutatea aceea intunecata si deasa. Si iara ceru. Iara tragere. Nici...
Atunci intreba:
- Ce sa fac? ce sa dau? ce sa iau?
-Chiar vrei? zise Vocea.
-Vreau!
-Orice ar fi sa fie?
-Ori.
-Bine. Atunci fie. Dar stii ca acum nu vei mai putea da inapoi. Nu vei mai putea inchide ochii. Daca ai cerut sa vezi, vei vedea!
Si perdeaua se lasa trasa cu usurinta. Iar dintre fasiile de lumina, in prima incapere a pesterii, era aia. Partea de lume de care fugise candva. Locul ascuns, dedesubtul, sub-pamantul atat de-ngropat de sa nu fie vreodata luminat... In lumea aceea erau toate adunate: calutul de lemn, cu prima steluta de Craciun ninsa-n palma. Si prima poezie spusa pe o scena, neasteptat, undeva, intr-un sat... si gustul de prune dulci si bune de la buncii povestilor, din casa din margini de lume. Si printre straturi cu bunatati, ascunse ca intre desimi de plapumi de vata, durerile mici si mari, pumnii mici stransi pe gura si pe urechi, palmele peste fata, ghemotocirea si aruncatul la cos, ca pe carpa. Erau toate acolo, cu inca multe altele, venite mai pe urma, odata cu prima tinerete.
Cu rasuflarea stransa pe buze, in fir abia simtit, se intoarse spre Pazitor. Acesta pasi mai departe, spre incaperea aflata si mai in umbra. Acolo, pe strat de lumina presarata pe podea, un cufar. Calatorul se apropie, ridica marginea grea si privi. Incet, una dupa alta, scoase mastile. Mai intai, cele mici, din primii sai ani. Uite, prima! Aia cand i s-a spus ca baietii nu plang niciodata. Si isi desenase un zambet, cu buze rosii si obraji trandafirii. "Baietel balai, vesel, frumos, destept si cuminte. Ia spune tu poezia cu... si aia, si aia..."  Pe urma chipurile cu pot, stiu, vreau, si mai ales unul cu cum-se-cade. Si inca altele... Undeva, pe fundul cufarului, iaca si sulul infasurat, cu sapte noduri innodat.
- Desfa-te, hai, hai odata!
Ha! Ia uite ce era: "Nu poti sa nu poti. TREBUIE." Ha!
Intre peretii pesterii, un ras dogit, scartait, marait...
Calatorul  scrasni si el, a raspuns, si porni mai departe. Pazitorul se intoarse cumva, cu chipul intr-o parte. Privind ca si pasarile, un pic inclinat, cu ochiul sclipind in ape adanci, albastrii-viorii...
Vocea se auzi iar:
- Aici e marginea. Pana aici e povestea.  Mai incolo e ce-ar putea fi, daca ar fi sa vezi, sa intelegi si sa primesti. E sfarsit  si inceput.  S-ar putea sa dai gres. Si sa-ti pierzi nu doar mintile, ci si sufletul.
- Chiar daca.
- Cu orice pret?
- Cu. Nu mai am ce pierde.
Rasul dogit se mari, se inmii, iar peretii pesterii se cutremurara. Undeva, dinspre adancul intunecat, se porni vant rece si umed. 
-Mai mergem? intreba Pazitorul.
Era intaia oara cand ii auzea glasul. Un glas cunoscut, tare cunoscut... Bun. Bun si cald si puternic.
- Mai mergem... 
.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Iti multumesc Mikka. Iti multumesc ca m.ai invatat sa spun "Vreau" si sa cred.... Apoi, sa astept, sa primesc cu Inima deschisa si sa multumesc!
Multumesc pt aceste Daruri.

Mikka spunea...

Draga Anonim,
Multumesc si eu Aceluia care aduce povestile cui sunt de folos, la timpul potrivit, in felul potrivit.
Sa ne bucuram, asadar!