Rio Negro

Pe marginea  apei, aici, vantul e rece si cetos. Nu misca mult, numai ultimele frunze de toamna.

In stanga mea, femeia tremura. Tremurul e micut, marunt, ca si ea. O intreb si-mi raspunde soptit, abia auzit, cu soapte mici si umede, ca si ochii ei. Ochi cu ape de ceata...

Incet, desfasoara aburii povestii ei si gasim un fir. Mainile noastre vorbesc acum impreuna, si prindem firul, tragand, pana cand iata, trei noduri. Gata. Am prins funia. Trag cu putere de ea , prind femeia de cap si, buf! sarim in apa.

Ne scufundam greu, apa e densa, ca un ulei. Cu fiecare respir, se face mai usoara trecerea si e mai usor de taiat intre ape.

Ea sufla cu greu, scoate, scoate, dar inca nu am ajuns la apa de dedesubt, aia curgatoare.

Mi se intepenesc mainile. Intai degetele mi se inclesteaza, apoi se intaresc muschii pana la cot... Fulgere mici imi trec prin sira spinarii, suntem inca in travaliu... Femeia lupta sa intre adanc, ca sa se nasca...

Cu mainile inclestate aprind focul. Da, si aici, in apele de dedesubt, facem foc. Mai ales aici. Reusesc sa pun flacara langa lemnul cel sfant. Palo Santo. Focul o prinde si incepe ca se hraneasca. Pun flacara peste trupul femeii, trupul ei o cere si o conduce, o trage acolo unde stie el ca se cere ars. 

Respiram. Respirul femeii e geamat si uneori strigat. Si uneori plans de copil... 

Focul cere lemn, si mai pun inca unul, si inca... 

Incet, mi se inmoaie degetele si misc mai usor. Se imblanzeste si suflarea. Intram, ca aruncate din burta unei balene, in apele negre.

Rio Negro. Raul de dedesubt...

Acum este curgere si  viteza, e des-fasurare, e trecere peste si printre pietre si stanci. Locurile din dedesubt sunt fulgerate brusc, scurt si  putin, cat sa poata femeia sa vada ceva, sa-si aminteasca, sa retraiasca, sa sufle si sa dea afara. Repede-repede, Rio Negro o poarta prin tot ce poate ea sa vada si sa cuprinda acum din tot ce a trait... Rasuflarea se inteteste, se rupe, suiera, sparge, culege si iar sparge, tipa, strange si arunca... Ne izbim de cateva ori, dar apa e mai puternica decat noi, ne trage mai departe, nu ne lasa agatate de stanci. Ajungem la ultimul vartej. Inca o data, suflare cu toata puterea...

Si gata.

Suntem pe mal, acolo, in lumea de dedesubt. Ude si obosite, rasufland inca greu, ne tragem pe iarba de dedesubt, asta care e intotdeauna vie si verde. O las pe femeie sa se linisteasca si incep sa caut cu privirea. In dreapta, acolo trebuie sa fie... Da. Este.

Marea Piatra Rosie.

Langa ea va veni... 

.