Incet-incet lumina lunii taia in cer carare lina...
Incet-incet, pasind ca fulgul, un tanar si-un batran veneau din munte. Pareau taiati dintr-o poveste, curgand ca doua umbre, peste praf, iar dumul nu-i simtea defel.
Sopteau incet, parand ca torc cuvintele... Putine vorbe. Mai mult pipait in ochi, sa se-nteleaga din priviri.
Batranul invatase pe cel tanar ca mult mai mult e ochiul decat vorba cel ce face sa-ntelegi, sa simti, sa stii, nu sa iti para.
Iar tanarul stia de-acum ca pretuire pui pe cum simti omul, nu pe cum se-arata el din vorbe sau vesminte.
Asa ca ei sopteau incet, putin, pasind ca fulgul...
Si iata-i ca se-aseaza langa drum, cumva gasind un trunchi batran, culcat, rapus pesemne de furtuna sau de batranete.
Lemnul inca mai pastra caldura zilei ce acum se rispea in albastriul serii.
Stateau si se uitau in liniste la cer. O pace blanda, calda, flutura incet, miscand alene aerul inserarii.
Privind la luna, tanarul zambi, apoi se-ntroase spre batran:
- Mi-ai spus odata, bunule, ca pot atinge pacea si, daca o pierd cumva, o regasesc. Stii ca acum stiu gustul ei. Dar vezi, aici e lesne sa ma las in pace, in iubirea asta buna care ne inconjoara, e peste tot, mereu.
Ma-ntorc insa curand acolo, iar, in lumea zbuciumata a orasului. E alta lume si mi-e jale sa stiu de-acum ca ma voi pierde. Voi fi cuprins de pacla aia groasa si grea, oricat m-as stradui sa tin in mine linistea de-acum.
Mi-ai dat atatea daruri... Mi-ai deschis ochii, m-ai dezbracat de zgura, de osteneala si de frigul fricilor si al maniei. Dar vezi, acum sunt nou si gol, sunt ca un prunc. Voi fi napadit de buruieni, si nu va fi aproape nici padurea, nici marea, nici muntele, sa pot sa ma scutur, sa ma curat, sa ma limpezesc...
- Opreste. Stiu ce vrei sa spui. E ce au spus si altii, inaintea ta. E greu, asa e, sa te umpli iar de pacla... Dar vezi, cand afli cum sa scapi de ea poti sti apoi si cum sa nu se mai prinda de tine. Poti ajuta pe altii, calatori ca tine. Oameni ce vor sa fie vii, nu umbre obosite pe pamant... O sa iti dau un ultim dar, acum.
Si mana arsa de soare a batranului se strecura incet in vechea lui desaga, scotocind. Si ca si cum ar fi fost de cand lumea acolo, dintre cute rasari, mandru, stralucitor si proaspat... un trandafir.
Rosu ca sangele, cu catifea varstata visiniu pe margini de petale, semet, intocmai ca un print...
De n-ar fi fost sa-l tina chiar batranul de inaltul lujer, ai fi zis ca trandafirul este prins chiar in pamant, ca e hranit tot timpul. Asa parea de tanar si de plin de viata.
-Un trandafir? Cum poate sa m-ajute? E-adevarat ca e frumos, e proaspat si plin de lumina. Dar va pieri...
- Depinde doar de tine. Nu doar sa-l tii in apa sau sa-l pui iar in pamant. Ci mai ales sa fii cu el. El te va tine curat si limpede, ca pe el insusi. Asa ca tot ce-ai dobandit in munti – linistea mintii, pacea sufletului, puterea de a fi mereu atent – se vor pastra si chiar se vor intari.
In fiecare zi priveste inima trandafirului. Gaseste timpul sa faci asta. Fii acolo cel putin un ceas. E pentru tine si-i de mare pret tot timpul asta. Fii linistit, priveste, simte. Soarbe frumosul, cu parfum, lumina si culoare. De fiecare data vei gasi o alta frumusete, o lumina noua. Priveste ca si cum abia atunci vezi prima data. Si gusta din tot ce poti simti. Fii acolo, in inima trandafirului.
Asa vei sti sa te pastrezi in tine, nu in povestile ce mintea ti le face iar si iar... Se va taia si risipi si pacla ce vine-n fiecare zi in lumea ta si te apasa. Tu doar respira, soarbe-i frumusetea. Si lasa-l si pe el sa te respire...
- Si trandafirul nu se va usca? Deloc? Nicicand?
- Eu stiu? Ce crezi?
Ramase tanarul tacut, doar atingand cu multa gingasie floarea. Si tot privind adanc in miezul ei, se prinse-n vraja... Mai ramase doar respirul...
Si zambetul batranului, cumva, pe coltul de argint al lunii.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu