luni, 15 august 2011

Focul de luna plina (I). Caravane.

.

Peste desert sunt nevazute ape. Nu se vad, dar se misca si poarta pe ele caravane lungi...
Apele astea miscatoare duc calatorii pe drumuri rotite, drumuri rotunde care se strang spre un miez. Raze umblatoare de calatori adunate spre mijloc, spre locul focului de luna plina.

Cautatorii de apa sunt insetati si drumul e lung. Desertul inimii lor ii mana tare departe, dar toti simt chemarea si nu se lasa, oricat ar fi de mare departarea.
Chemarea limpezirii de sine...
Chemarea asta incepe sa arda la unii de tineri, la altii mai tarziu... Cu cat e mai crud calatorul, cu atat el e mai usor, dar se misca mai incet decat celalalt, cel ars de viata. La acesta setea este mai strasnica, mai arzatoare si el parca alearga peste nisipuri, cu acea nebunie a ultimei sanse, a ultimei licariri de speranta.


Calatorii nisipurilor se pregatesc pe tot drumul pentru focul cel mare. Focul ce arde tot, pana la izvor.
Pentru a da de izvorul limpede al inimii lor, de marea linistita a sufletului, se cere intai sa se faca foc.

Drumul nisipurilor e cel mai curat. Arata doar foi aproape albe, uneori orbitoare, cand soarele taie nemilos linii pe nisip... Peste intinderea alba calatorii vad umbre... Isi privesc viata lor, ca pe multe povesti adunate intr-una. Si o vad iar si iar, desfacand fir cu fir intelesuri, deslusind umbrele si luminile din ei insisi.


Caldura nemiloasa a soarelui, vantul desertului, noptile reci si instelate lucreaza adanc in trupurile obosite, aducand calatorul pana in pragul nebuniei. Si acolo, in prag, el nu mai are unde sa fuga. Sub arsita zilei, lipit de nisip, nu mai poate decat sa coboare adanc in el insusi.


Iar cu toata coborarea, omul devine cumva mai usor, se ridica, se-nalta, ca si cum s-ar face vant in desert...


Poate de oboseala, poate din clatinarea camilei ce-i poarta, calatorii ce vad in ei insisi incep sa amestece lumina cu umbra. Incep sa gaseasca in umbra samanta luminii, si totul incepe sa joace in fata ochilor...

Da, o fi Fata Morgana aceea ce lasa pe om sa se vada in fel uimitor... 

Da, sigur e Fata Morgana cea care le-arata unde s-a pierdut zambetul lor de copil, indrazneala visarii, jocul cu toate, pana si cu moartea... sau cu viata.
Tot ea e pesemne cea care ii face sa vada din nou aruncatele si pierdutele parti din ei insisi: indragostitul, cantaretul cel vesel sau trist, cautatorul comorilor lumii, iubitorul de cerbi, vanatorul de vise, dansatorul pe strada, cel care cladeste, cel care porneste spre zari indepartate... si atatia altii, pierduti, rataciti odata cu trecerea anilor...

Si pe cand isi tot vad si destrama umbre si lumini, calatorii fac drumul. Drumul ce pare ca se va sfarsi undeva, in nori. Si tocmai cand nu se mai vad a ajunge, caravanele ating fundul vaii.


Undeva in desert e o vale rotunda. Ca si cum Soarele s-ar lasa in amurg chiar acolo si tot de acolo si-ar face urcarea pe cer, dimineata...
Acolo, in mijlocul vaii rotunde, cercul de pietre arata vatra focului. Locul in care, din vremi nestiute, se face focul cel mare. Focul pentru gasirea apei...

Si cand calatorii ajung...



(va urma)

5 comentarii:

ajnanina spunea...

deci asa, pui doar paie pe foc si sete :)))

drum lin caravanelor!

Mikka spunea...

Pai da :))
Calatorii s-si faca treaba pe drum, si sa se pregateasca la foc mic :))) pentru focul cel mare...

Anonim spunea...

Pretty insightful. Thanks!

My site:
credit rapide www.rachatdecredit.net

John Constantine spunea...

postarea ma duce cu gandul la pelerinaj ca expresie a regasirii de sine. sunt acele pelerinaje religioase gen Santiago de Compostela in Spania sau cel spre Mecca.

Mikka spunea...

Draga John, cam asa... e o cautare de sine.
E dincolo de religie, e cautare de inima, de credinta, a tuturor, chiar daca sunt religiosi sau nu.
Drumul e real ca si focul, ca si ce se face. Il fac oameni din toata lumea, in diferite locuri de pe pamant.
Am povestit azi mai departe.
Ma bucur ca ai vazut...