luni, 21 februarie 2011

Un nou rasarit

.

Reasez aici o poveste de rasarit...
Incet-incet soarele imi re-apare.
Mmmmmmm! Soareeeeee!

...                                                                               foto


...ma asteapta si... un nou rasarit.

Am ajuns!

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.

Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.

Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.

La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...

Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...

Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.

Privesc inauntru.

In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...

Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.

Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...

Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.

De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.

Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.

Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.

Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea...
.

4 comentarii:

Daniel spunea...

Foarte frumos articolul! Felicitari! Multumim Vietii Sfinte pentru tot! Multa Pace, Dragoste si Lumina!

Romanii au talent spunea...

Sunteti interesati de un schimb de link cu
romaniiautalentro.blogspot.com
astept un comm la o postare sau prin formularul contact
Va multumesc!

Mikka spunea...

Draga Daniel,
Multumim Vietii Sfinte pentru tot!
Da, e atata Pace, Dragoste si Lumina!
Uneori e Lumina e orbitoare dar tocmai asta ne ajuta sa vedem.
Multumesc de trecere, iarta de raspunsul tarziu.
Am trecut pe la tine, imi place mult cum vezi...

Mikka spunea...

Draga Romanii au talent,
Multumesc de invitatie.
Insa dupa cum am scris si in "dreptul de copiere", ce se scrie aici nu-mi apartine. E doar Inspirul... Nu tine de un vreun talent al meu.