.
M-am urcat din nou pe deal, in casuta mea de lemn de brad...
Abureste ceaiul in cana de lut si ma uit la ceturile diminetii. Pamantul rasufla bland si abureste usor ziua care abia se naste.
Imi beau ceaiul si mi-e draga aroma lui, asa cum e ea. Dar mi-e si mai drag sa fie dulce.
Asa ca incep sa picur in el ceva ce stiu ca ii va da dulceata. Sunt multe din trecut, adunate in clipe de bun, si mi le iau de acolo. Un zambet, o picatura de roua pe o frunza, bucuria zilelor insorite pe plaja, plutirea in ape, scanteia soarelui in ochii... in ochii.
Mi-e un pic dor, imi dau seama, si pun si dorul in ceai. O sa fie un ceai dulce si usor amarui, dar e bun asa. Ca si fructul de grapefruit. Care imi place, da.
Mai pun si din acum ceva dulce. Linistea asta... cu greu castigata si greu platita. Dar cu atat mai densa, mai plina, mai buna, mai tinatoare in pace.
Si inca ceva. Ma uit si clipesc incet, sa nu tulbur vederea acelei lumi... Ca printr-o matase aurie se vede un rasarit. Unul nou, spre care ma trag si ma imping din tot sufletul. Stiu ca daca nu ma misc inspre el o sa mor. Si n-ar fi mare paguba, nu s-ar sparge nimic in lume, dar ar fi pacat de atingerile infinitelor frumuseti... si de povestile despre ele.
Fiindca dupa aia nascandu-ma din nou ar trece o vreme pana sa invat iar pasii si cuvintele si desenele si cantecele si vederea frumusetii.
Asa ca imi privesc acum unul din viitoruri si picur aroma lui, inca necunoscuta, dar cu nadejde de dulce, in ceaiul acesta.
Si sorb...
Mmmm... e dulce si bun.
Si inca intr-un fel. Ba in mai multe chiar. O sa gust incet, sa cunosc, sa ma bucur incet, in tacere.
Ma infasor iara in patura moale de lana si ma astern in poveste. E una noua, de care se tine agatata acum viata mea...
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu