joi, 23 februarie 2012

DeLyrium

.
.
Cercul miscator, dansul rotit...
Viata insasi se misca prin viata
Suflarea asta vrajita, care fierbe in fiecare fibra, arde
Arde nedureros, arde iubind...

Se muta muntii, daaaa... se muta muntii
Se misca marile. Acum se urca, sunt ridicate pana-n cer,
acum se lasa lin si-s neclintite,
ca lacurile muntilor.

Curge tot, se misca tot, apoi chiar totul sta...
Pana si stand se invarte intruna, precum e miezul statator
din mijlocul unui vartej...

Miere si aur, dulceata si balsam...

In invartire se ivesc si pot vedea toate cele traite-n viata.
Apar, aduse de vartej, se-aduna sa le vad pe toate.
Apoi se rispesc, purtate de vartej acolo, in nimicul de pe margini.
Ramane, vie, doar rotirea, ramane focul viu
Flacara asta care arde tot
Pana ramane numai Dumnezeu.

Cel PreaIubit, Cel Dulce, Cel Frumos...

Acuma stiu de ce s-a spus "Mangaietorul"...
.

miercuri, 22 februarie 2012

Iubirea

.
Iubirea este flacara aceea care

atunci cand este aprinsa

arde totul.

Doar Dumnezeu ramane.



RUMI          RUMI            RUMI          RUMI          RUMI         RUMI        RUMI      



.

luni, 20 februarie 2012

Nebunia Iubirii

.
.

Cand a venit, am recunoscut-o. Mai venise de cateva ori, ma atinsese doar usor si se retrasese putin. Imi vazuse frica si se trasese putin inapoi, ca sa ma lase sa ma obisnuiesc.

Doamne, se trasese Ea inapoi... Dar nu se putea risipi, nu avea cum, pentru ca nu avea unde. Pentru ca Ea este peste tot. Nesfarsita Iubire...

Am trait cateva luni intr-o nuca. Ma micsorasem, eram prinsa acolo inauntru, in propria micime, in plangerea de mila. Ma sufocam. Incercasem sa ies si zbaterea a avut ceva roade. Cat sa pot sa imi umflu plamanii si sa tip iar: „Scoate-ma de aici!” Am primit atunci visul, care mi-a aratat cum, dar nu facea in locul meu.

M-am pus si-am facut... In cele invatate mai incoace, se poate face ceea ce doar visam candva: bagi mana in viata si o rasucesti... Asta ziceam eu mai demult, mandra de „metafora”. Habar n-aveam ca asta e chiar „chestie concreta”. Cand te izbesti de blocaje, cand se inchid usile, cand nimic nu mai merge dar si ceea ce sta e chinuitor, se face Vartejul. Forta vine si spulbera ceea ce e de spulberat, asaza ce e de asezat, astfel incat sa se restabileasca armonia. Echilibrul. Sa fie din nou inspir si expir, curgere... Vartejul creste si se hraneste 28 de zile. Apoi se dizolva, plecand de unde a venit.

A 28-a zi a fost pe 14 februarie. De ziua indragostitilor...
Eram intr-o librarie si voiam si eu o „carte dulce”. Si prietena mea cea mai buna mi-a aratat-o.

Elif Shafak - Cele patruzeci de legi ale iubirii

Am tresarit cand am vazut-o. Am simtit iar vantul ala, aripa care venise si se retrasese.
Am promis ca o citesc abia a doua zi.

Au fost trei zile si trei nopti. Trei nopti in care nu am prea dormit. Eu, care pot sa dorm si facuta pachet, intr-o sacosa...

Trei zile si trei nopti am delirat. De data asta, aripa nu s-a mai retras. Macinarea aia din ultimele luni pregatise terenul. Eram praf, cu inima deschisa, sub cer, plutind pe ape. Asa ca s-a revarsat cerul si a umplut cupa, atat cat a fost ea de larga atunci.

Prima zi, am crezut ca mor. Intalnirea dintre Shams si Rumi... Traita de cateva ori, stiuta pana la durere. Daca pana acum ma infioram la poemele mistice, ajungand sa ma las doar putin in betia Iubirii, cam atat cat te pleci pe ghizdurile unei fantani, acum n-am mai putut. M-am tinut strans, cu mainile amandoua, acolo, pe margine... Mi-era frica. Mi-era frica de Nebunie. Nebunia Iubirii. Cea care face ca tot sa se schimbe, fara putinta de control. Fara sa mai stii de tine. Doar de Iubitul.
Stiam insa ca o sa alunec. In carte era si fantana...
Aia, intalnirea dintre Shams si Rumi... Am mai vazut-o. Am trait-o, si nu o data. Povestile cartii curg si de fapt sunt scoase din mine. Ele vin de departe, din adanc, stiute fir cu fir, picatura cu picatura, respir cu respir...

Mi-a fost rau, prima zi. Sfasiere intre doua lumi. Una cu cifre care nu ma interesau catusi de putin, alta in care ascultand despre cifre, scriam pe caiet si tipam: SHAMS! SHAMS!SHAMS!
Am umplut o pagina, cu ochii stransi. Lacrimile ar fi curs incontinuu, dar invatasem demult cum sa plang inauntru.

Iubirea atinge si sparge pe dinauntru, face loc si te scoate din nuca.
Oricat de mizerabil te-ai simti si ai fi, cand Ea vine in curgerea aia groasa si involburata, nu O poti opri.

Am plans tot drumul pana acasa, nu conta ce vedeau oamenii din metrou, din autobuz, de pe strada.Ma regaseam iar cu Iubitul, asa cum n-a mai fost in viata asta, dar cum stiam din altele...
M-am perpelit toata noaptea, vorbind cu Iubitul. Si soaptele Lui au fost mai vrajite ca niciodata, si lumea s- a invartit in nebunia aia tot timpl, si am fost iubita ca niciodata in viata asta.
A doua zi, iar, in carte. Shams si Rumi, lumea din jurul lor, legile Iubirii, asa cum le povestea Shams. Lumea s-a colorat in nesfarsit aur si miere, zapada plina de curcubeu... Cifrele erau albastre, aerul zbura, il vedeam in fasii, oamenii pe care nu-i intelegeam nu mai contau, cei pe care ii intelegeam erau din ce in ce mai multi.
M-am umplut de blandete.
Mi s-au rupt zidurile inimii, coaja de nuca se topise demult...
Am stat acolo unde urasem sa stau, ascultand ce urasem sa ascult, si totul era un cantec...
SHAMS! SHAMS! Imi canta inima. Ma umpleam de bucuria regasirii cu aripa Iubirii, ma scufundam si ma inaltam de cateva ori pe secunda... De fapt timpul a disparut atunci, a ramas un fosnet dulce, o adiere, un sarut...

I-am scris lui Elif Shafak, autoarea cartii. Nu stiam ce sa-i spun, a fost doar o multumire, asa cum facuse Ella catre Aziz... Nu conteaza daca vreodata va citi sau nu. Trebuia sa ii spun. Stiam ca oricum ea stie ce face asta, ce a pus ea acolo, in poveste. Nici ea nu e in afara Nebuniei Iubirii.N-are cum.

A doua noapte de cantec si poezie...

Toata noaptea m-ai tinut in brate, Iubite...
Nesfarsita iti e Iubirea si multa mi-ar fi si mie, de-as putea s-o cuprind...
Mi-e inca prea stramta cupa, sunt inca putina in fata Oceanului nesfarsit al Iubirii Tale...
Mi-e plina rasuflarea de dulceata Ta, mierea Ta curge prin cuvintele mele,
Desi sunt mai mult in tacere...
N-as mai vorbi, n-as mai rasufla, de teama sa nu Te risipesc...
Dar Tu esti peste tot si nu este loc in care sa nu curgi Tu...


A treia zi, deja mai bine. Nu mai era nevoie sa incerc nimic. Blandetea se misca prin mine, eram ca si Tine, dulce...

Am alunecat in fantana Iubirii, am alunecat...
Si m-am scufundat aolo, ajungand in cer, fiind in ceruri...
Valul Lunii m-a inconjurat, stelele-surioare au cantat ca si mine, argintiu si auriu, cantece de Iubire...
Nebunesc este totul, pierdere si rapire, nu mai e jos si nici sus, doar Rasuflarea calda si dulce...


Dulce blasfemie. Asa se numeste cartea dinauntrul cartii.

Duminica de ieri am indraznit si am mers intre oameni, acolo unde cativa se intalneau sa impartaseasca din ceea ce au adunat in calatoriile lor. Urma sa povestesc si eu. Despre ce? Despre cine? Ce vorbe sa tina Asta? Ceea ce ma facuse sa plang tot drumul pana acolo, nevazand decat Soare? Ceea ce canta in mine?
Si peste toate acele lururi serioase si grave si adevarate, m-am trezit ca as vrea sa le povestesc despre Nesfarsita Iubire.
Care, asa cum se zice in carte, nu poate fi lamurita, poate fi doar traita. Dar care le lamureste pe toate.
Si am spus cat am putut. Putin, adica. Mai mult au fost povestile si Cantecul. Ala care vine din launtrul in care nu mai salasluieste nimeni, doar sufla Iubirea.
Cineva s-a incruntat. „- Nesfarsita Iubire?” Adica poti sa iubesti si un purice?
- Si.
As fi raspuns „si un paduche, si un vierme... si pe cel mai nenorocit crim...” Dar m-am oprit. Inca nu era timpul. Intram in Dulcea Blasfemie...

Cineva m-a luat sa vorbim. Era o intepenire, o durere, o secatuire.
- Ce sa fac?
- Ce vrei? am zis
- Nu stiu. Asta e, nu mai stiu ce vreau.
- Stiu ca asta e cea mai grea intrebare. Bine. Ce nu mai vrei?
- Asta si asta si asta...
- Bine. Ce vrei in schimb?
- Libertate.
- Si cand ai avea-o, cum te-ai simti?
- As fi eu. As fi cum vreau eu sa fiu.
- Si cum ai vrea sa fii?
- Iubita.
- Asta e. Lasa pe ce nu mai vrei. Cufunda-te in schimb in Nesfarsita Iubire. O sa vezi... O sa vezi. Cand vine Ea..
Ochii i s-au topit in lacrimi. Fata i s-a schimbat, s-a indulcit, s-a aerisit...
- Stiu. Cand vine Ea nu mai conteaza nimic.

Deja simtise aripa.

Nu i-am zis de frica de dinantea lasarii in fantana. Asta e pentru fiecare de trait. Nici de betie, nici de nebunie...
Oricum, acestea nu se mai pot decat primi...

Acum imi petrec vremea clipind des, ca sa ma obisnuiesc cu starea asta, si mi-e mai bine. Oricum, mult mai bine decat in prima zi.
Cu exceptia faptului ca imi vine sa cant tot timpul – si chiar o fac, acasa si pe strada, mai putin la birou – si am luat la recitit cartea – ceea ce nu stiu ce va mai aduce - in rest, cam asaaaaaa...
.

marți, 14 februarie 2012

Cantecul femeii de pescar

.
Azi am sa cant iar cantecul asta:


Femeile din jur imi spun ca nu mai vii...

"Sunt nebune, ele sunt NEBUNE!

Eu stiu, iubitul meu...
Toate in jur imi spun ca esti mereu cu mine...

In vantul care arunca nispul prin ferestre de sticla
In apa care canta in ape, in focul murind,
In caldura patului, pe bancile goale,

In pieptul meu
Tu esti mereu cu mine."


(Barco Negro)




Cantecul Marizei este din mine, din sangele meu... Am strabatut ziua impreuna cu aceasta sora a mea, care stie atat de adanc asteptarea si dorul...
In lume sunt multe asemenea glasuri ce canta din inima, si atatea inimi care aud si se unesc in cantec, aducand aceeasi chemare dragostei. Ea ne tine in acelasi respir, deschisi catre Sufletul Lumii.

In timp ce ziua se destrama, m-am lasat tot mai adanc in tacere...
M-am intins aici, pe mal, privind valurile care mangaie nisipul cald, purtator al urmelor pasilor tai.

Mareele vor veni si-mi vor uda parul, tragandu-l inspre ape... Sarea lacrimilor se va topi in apa marii. Unindu-se cu atea lacrimi ale femeilor de pescari, plecati departe in barcile lor, pe mari departate...
Sarea din ape va albi usor barca ta neagra, acolo unde esti, departe...

Am invatat sa astept si stiu, orice ar zice nebunele femei, ca te vei intoarce... Tarmul il spala apele dorului... Apele taie din el, micsorand pamantul, marind apele, marind departarile.
Am sa inchid ochii, sa opresc lacrimile, sa nu mai mareasca apele, sa nu mai creasca departarile. Prin pleoapa inchisa voi privi si te voi vedea cum plutesti in barca cea neagra, in linistea nemiscata a apei.

Ma rog de Luna si de Stele sa-ti trimita razele Dragostei, sa lumineze calea catre casa. Ma rog de Soare sa-ti dea caldura si mangaierea, sa-ti arda nelinistile si sa-ti spuna despre acasa.
Oricat de lung ar fi drumul, intoarce-te! S-a sfarsit vremea luptelor si a furtunilor. A cautarilor. Linistea apei ti-a oglindit chipul si a raspuns intrebarilor tale. Acum stii.
Intoarce-te. Lasa-te in linistea de acasa.
Aici toate te stiu si te iubesc: pomii si iarba, casuta mica de pe plaja, fantana si mica gradina cu irisi si trandafiri...
Si mainile mele asteapta sa-ti mangaie obrajii arsi de soare. Sa-ti mangaie ochii care, in sfarsit, au vazut.

Intre copaci, vanturile murmura cantecele marii si imi spun ca stii si ca ai primit chemarea.
Raman aici, pe mal, urmarind cu ochii deschisi calatoria soarelui pe cer. Privesc acum linistita, stiu ca el te aduce acasa.
Si cant, impletind cununa de flori, sa te primesc ca pe regele meu, intors victorios din cautarea vietii sale si din batalia cu sine...

joi, 2 februarie 2012

Amintiri. Primii pasi pe Podul Curcubeu

... si umbrisuri

Asa intitulasem postarea asta, acum doi ani. Azi o revad si incep sa vad cam ce vedeam inca de-atunci...
A venit iarasi vremea in care tovarasii mei de drum calatoresc spre umbre. Vremea in care faurim poteci si desenam harti noi.
...




Uneori, tovaras de drum, umbra vine imbratisat, in jur...
Te asculta mai bine ca orice prieten, te stie mai bine ca orice iubit.
Usoara in pas langa tine, grea de purtat cad te prinde caus, in zilele coborarilor in adanc te tine bine, te tine in tine.
Sa nu te desfasori, sa nu te rasfiri, sa nu te desfiri...
Sa te asezi bine in tine si invelit, infasurat in propria umbra ca intr-o mantie, sa cobori...
Acolo, pe fiece treapta , o parte din tine, tacuta, te priveste.
- Ma stii? Ma mai stii? Ascunsa si totusi ghicita-ntrebarea din ochi.
Tot de umbra sunt ochii, tot ai tai...
Te lasi pe fiece treapta, pasind mai departe, mai jos...


Undeva, in adanc, e luntrea. Paznicul trecerii apei iti cere tribut.
- Te intorci. Aceasta e plata, sa vii inapoi. La venire, imi dai din povestea trecerii macar o biruinta. Imi tine de hrana pe drumul pe apa.
Ma invoiesc si urc in luntre.
Alba e apa, ca o ceata, laptoasa de tot peste tot adancul. Nu pot vedea in apa, parca e un nor curgator.
Luntrea pluteste inspre nu-stiu-ce si nici ca pricep unde mergem.
Ma uit la luntras si nu-i vad fata ascunsa in acoperamantul alb, prelungit in strai lung peste umeri, peste trup, pana jos. Imi dau seama ca nici nu-i vad picioarele, e abur laptos si in barca. Oare luam "apa"?
Rade luntrasul meu.
- N-ai grija. E doar rasuflarea apei din taramul de jos. Aburul ei nu-i asa de subtire ca cel de deasupra. Ajungem indata.
Ma-ntreb unde oare, si vad dintr-o data un munte urias, o-naltime de nu se mai termina undeva, in sus. Intunecat, asa mare, iese din aburi si din ceata. Parca vine spre noi.
Malul e scurt, calci pe pietrele negre si incepi direct urcusul. Ciudat! Urcusul aici, in adanc...
Luntrasul imi zice:
- Astept, dar sa stii ca sunt si alti doritori sa strabata apa. Grabeste-te.

Grabesc...
Incotro? Si de ce?
Nu stiu.
M-am invatat insa sa nu stiu. Macar asta da, e ceva stiut... Merg inainte. Nu stiu nici unde, nici de ce.
Cine m-a pus sa ajung aici?
Aha! Umbra. Aia de ma luase dragastos in brate. Imi dau seama ca acuma nu mai e. S-a evaporat, draga de ea. A disparut, lasandu-ma la propriu ca magarul in ceata. Magar care urca acum o inaltime despre care nu stie nimic. Doar ca e, chiar e, fiindca numai inchipuire nu e durerea asta de picioare. N-am mai urcat de multa vreme, se simte asta. Oare ce-i mai greu acum pentru mine: lipsa urcusului, ca urcare, sau lipsa unei "amarate" dar asa de pretioase conditii fizice?
Ce aiurea suna tot! Imi vine sa las mintea si sa filozofez iar despre cararea ce se face cand pui pasul fara sa stii unde, fara sa o vezi. Si iata ca doar ce-mi trece prin minte povestea asta, si vad mult mai bine. Un pod suspendat. Aha! Acuma e ca in filme. Alea care imi plac mie, cu zburatori "shaolini"... Dau sa pun piciorul, podul se trage in jos si se balangane.
- Nu! n-am inceput inca sa pasesc!
Podul, ascultator, se aseaza la loc. Pipai, asez, pasesc. Aha, uite, sta. Mai fac un pas. Sta si-acuma. Ha! Podul asculta. Hai c-am vazut-o si p-asta. E clar, sunt intr-o poveste pentru copii. Mai lipseste Harry Potter, calare pe matura de vajhatz. Desi nu e el dragostea mea cea mare in materie de povesti. Mai degraba ar fi sa fie porcul, constructorul de poduri... nu zic bine asta in gand si podul se lumineaza. Nu e de aur, dar e pod autentic, solid, vizibil si pipaibil, curat, bun, neted. Calc cu incredere si-mi fac vant, de sfarsesc trecerea in alergare.

Aha! Asta e smecheria cu trecerea! Buun! Pricep una. Asta cu facutul potecii. Imi iau de aici mesajul. E rost de cladit ceva. Stiu si ce. Multumesc umbrei ca m-a adus aici.
N-apuc bine sa gandesc si asta si zzzuup, sunt undeva, sus, pe un soi de platou. Inca nu am ajuns pe varf, dar macar vad ceva de sus, catre ceva ce e mai jos. O mica perspectiva. Aha. Alta cheie: perspectiva. Reasezarea, privind de mai sus. Undeva, apa alba e doar fondul paginii, pictez acuma, privind mai de sus. Imi apare "pictez" si deja penelul in mana...
Haaa! De cand n-am mai pictat! Uraaa! Toate culorile. Urrrrrraaaaa! Amestec ce vreau, cum imi place. Ah, ce albastru-cer mi-a iesit! Bag repede un pic de verde, ca vreau si eu o apa ca lumea. Gara cu laptosenia aia. Uite, apa ca apa, transparenta chiar - bag din varful pensulei niste pesti, ca dovada a transparentei - , pasari pe cer, pomi, o vaca - in fine, e cam vaco-magar, dar am pus un animal, o fiinta vie... Gata, am desenat tabloul, peisaj lacustru cu vaca pascand.
Culorile s-au asezat de minune, imi place si mie. Ma uit, gust multumirea asta si... iata-ma iar intr-un salt.
De data asta sunt iar pe o carare, mai ingusta. Semn ca ajung pe creasta. Incep sa imi vad ilogica mersului. Unde ma duc eu acuma? De unde ma ia luntrasul meu inapoi? O sa cobor tot muntele asta? Nici nu l-am strabatut pas cu pas...
Se invarteste tot si se clatina. Hooop! Am pus logica in desen si ea n-are ce cata aici. Doar suntem in joc, si asta e mult prea destept ca sa raspunda la intrebari prostesti. Se aseaza iar toate si in fine ajung in varf. Vad in jos. Peisajul meu cu vaca e doar un desen pe fundul unei cesti de cafea... Departeeee...
Ma uit inainte. Norisori veseli, alb-laptosi, peste un cer alb-albastru...
Asa, si?
N-apuc iara... ca vine, lopatand, pe o luntre aeriana de data asta, luntrasul meu...
Mana-ntinsa:
- Ai ce sa-mi dai?
- Am. La venire, ai zis. Inca n-am venit de unde am plecat. Du-ma la venire.
Ma duce. Lop-lop, lopateaza pana la malul ala, fix de unde m-a luat. Nu stiu cum a facut, nu ma intreb.
Iar imi cere.
Intind pumnii, sa ghiceasca. Loveste dreptul. Deschid.
- Aha! Vederea in perspectiva. Nu-i rau. Si dincolo ce ai?
Deschid si pe stangul.
- Hmmm... faurirea propriei harti. Asta e cu mai multe straturi, invelisuri si dezvelisuri. Iau pe prima, e mai clara.
Radem amandoi. Rade asa de tare, ca i se clatina gluga cea alba si-i cade de pe umeri.
Tablou:
El are exact fatza mea. Eu, dar cu gluga alba pe spate si cu lopata luntrii in mana.
Cu gura cascata, cad pe spate, in apa... In cadere, prind luntrea de margini, o rastorn, si o ia in sus... ca o parasuta, dar urcand in loc sa coboare.
Trec peste trepte, privesc la umbrele care se uita nauce la mine, ajung in locul coborarii.
Umbra mea se afla acolo, dupa ce ma lasase undeva pe parcurs si se furisase afara, fara mine.
I-am zis ca nu m-am suparat pe ea, ca dimpotriva, ii multumesc ca m-a impins in strafunduri, unde m-am... povestit un pic intr-o poveste fantastica. Ca o sa-i spun si ei ceva mai incolo, acum o sa mergem doar un pic in tacere... Ca vreau sa ma uit putin la ce-am adunat pe drum.
Si ca data viitoare sa nu ma mai stranga asa tare in brate...
.