luni, 30 august 2010

Dansatorii focului

.
Update: partea practica:

Povestea daca v-a placut,
Si de vi s-a parut frumoasa,
Gasiti aici ce-i de facut
Ca sa lucrati si voi acasa.
Gasi-veti toate asezat,
Si cum se face si desface,
Ca sa pasiti inflacarat
In bucurie si in pace! 

Si eu acum ma innoptez
Poveste noua desenez...


Spre pantecul noptii, deschis adanc pana la stele, luminile pamantului se ridicau usor, palpaind...
Ici si colo, in linistea cu arome verzi, se auzeau voci.
Langa batranii copaci de la marginea deasa a padurii se adunasera oamenii locului. Batrani si copii, femei si barbati, veneau si se asezau in tacere in marele cerc. Asterneau in fata lor mari si lacuri, munti si paduri, animale si flori, curcubee si luna si soare, toate cuprinse in tesaturi maiestrite. Unii isi asezau la picioare mici legaturi invelite in tesaturi cu fire colorate. Acestia erau vindecatorii... Mai erau cantareti, cu fluiere mestesugite ori cu cate un corn frumos impodobit, cu tobe si zornaitori.
Cand curgerea oamenilor dinspre vale s-a linistit si marele cerc s-a inchis, in mijlocul cercului au pasit patru oameni. Barbati frumosi, tineri, purtand peste piept si pe spate desenele lumilor lor.
Asezati in genunchi, au proptit bine lemnele stranse pentru foc. Si cand au fost gata, intre ei a venit Batranul. Cu plete lungi si albe, cu haine albe de in, batranul parea ca pluteste. Aplecat peste lemne, a suflat usor, a soptit, a mangaiat...
S-a intors apoi catre Steaua Sudului. Toti s-au ridicat si au facut la fel. Si au suflat si au chemat cele patru vanturi, din cele patru zari... Apoi Pamantul si Cerul. Si apoi pe toti cei nevazuti. Oamenii timpurilor dinainte...
S-au asezat iar, incepand sa cante. Intai usor, doar bataia de toba. Aia, Inima. Bum-bum... Inima Mamei Pamant... Pe urma suierul vantului, in glasuri impletind carare spre luna. Pe urma strigat de pasare si soapta de vant... Apoi femeile au intrat in cantat, prin curgerea lina a apei si a focului.
Batranul a vorbit lemnului si a aprins prima flacara. Aceasta, hranita cu cantec, a intrat in miez, intre vreascuri, si a tras roata de jur imprejur... Si focul a prins viata si a inceput a-si sufla lumina vie catre cei din cerc.
Si atunci a fost semn de incepere a dansului. Cei patru barbati au impins mai intati in pamant cu piciorul, sa deschida portile inimii. Apoi au cuprins cu bratele si ochii stelele, luna, cerul cu tot si cu toate. Rotind si sarind, chiuind si chemand vulturii, au intins marginile spatiului sacru peste toti cei din jur, si dincolo peste zari, unde se vede doar cu inima...
Roata dansatorilor s-a facut tot mai vie, mai mare, mai deasa... Strigatul cate unuia sageta aerul si intra adanc in inimile deschise ale celor din cerc. Si acestia murmurau adanc sau mai tare, oftau sau cantau in alt fel, mai tare sau mai soptit, dupa cum isi primeau fiecare sageata. Si pe firul acela, adanc, fiecare se cobora inlauntru-si si acolo isi gasea cate o flacara, o arsura, o umbra, o durer sau o pierdere, o jale sau o despartire. Un loc ramas gol, asteptand implinirea... Un nod, o ratacire, o secatuire. Ori poate o bucurie si o nadejde, o speranta, un vis, o vedere a propriei vieti intr-un fel sau in altul.
Cand si cand, cate unul din margine se apropia de foc. Ingenunchea sarutand aerul si cerul si pamantul... Se apleca peste micul bat strans in pumn, isi sufla acolo gasirea aceea, arsura si focul launtric. Durerea si lantul, povara si pierderea. Le sufla acolo, in lemn, si apoi punea lemnul in foc. Si focul cel viu le primea, spre ardere si schimbare, spre trecere in viul puterii. Mai puneau in suflare ceea ce aveau de hranit, de crescut: de la visuri de o viata, cu rod de copii si de campuri, cu pace in suflet si limpezire in minte, pana la viziuni ale lumii, asa cum si-o vor si cum va sa fie. Cu pajisti manoase, ape curate, cer limpezit si ploi bune, copii sanatosi si case frumoase, tovarasi de drum care tin fruntea sus si inima calda.
Si cate unul din dansatori se oprea in fata vreunuia de pe margine. Il privea in ochi si astepta. Si acesta, strabatut de spiritul focului, se prindea de acel fir de aur si se cobora in adancul miezului sau. Isi gasea ce-l apasa, ce vrea sa scoata, ce vrea sa lase de tot
- Furie!
- Furie! strigau ceilalti, si dansatorul sufla in foc furia aceea, furia tuturor... Se leganau toti si suflau, sa o scoata, sa fie schimbata in forta, in focul actiunii potrivite...
Din cand in cand se mai auzea:
- Jale!
- Jale, strigau iar, si jalea toata se scurge in foc, prin gura dansatorului sufland in flacara.
- Dor! Neliniste! Frica! Speranta! Dorinta de prunci! Chemare de dragoste!
Rand pe rand, familia isi punea in foc, prin suflarea fiecaruai si a dansatorilor-mesageri, toate cele ce se cereau lasate si toate cele ce se voiau crescute.
Focul avea sa le prefaca, sa transforme viata acelora care voiau ca sa schimbe.
Dansatorii, cu trupuri lucind de sudoare si luminate de foc, se miscau in aceeasi suflare, una cu a celor din cerc... Focul vorbea, trosnind cate-o ramura, scaparand cate o roata de scantei... Limbile sale purtau catre cer ce suflasera oamenii, intarind chemarea lor catre o noua viata.

Batranul, pe margine, murmura si el cantec de foc si priveste in zare. Ce vede... va povesti. Aceea, povestea Batranului, asteptata de cerc, va veni doar la urma, cand focul se va fi lasat pe pamant, sa se stinga trecand in cenusa.
Pana atunci dansatorii inca mai salta si se mai rotesc, invartind in vartej suflarea celor ce-si schimba in dansul de foc toata viata...
.



.

vineri, 27 august 2010

Si daca tot e baile...

.
Update
Asta de la Giulia:




si asta:




Gracias!
 
.
A doua nocturna dansanta.
Daca tot e baile, baile sa fie!

Sa lucre maine cine o vrea... yo promit sa nu ma mai conversez in limbi straine cu sefii mei din Strainezia.  (Chiar daca vorbeam noi Ingles, tot degeaba...)
O sa stau cu castile si la birou si o sa continui baile din noaptea asta, exact ca Scarlett... Pe sub birou. Si nu doar. Se poate dansa extra cu scaunele cu rotile. Probat pe ritmuri latino, arabe si rock'n roll. 

Acu' m-a bagat Giulia in ritm si nu vreau sa mai ies. Bineinteles ca am probat musica de musica primita in dar. Cum sa asculti asa o muzica? Adica sa stai si sa asculti? Ai??? Ayyyyyyy!
Bun! Covorul lucra bine, e foaarte primitor. Pufos cat trebuie,  permisiv cat trebuie la piruete!

Giulia, pe muzica asta de la tine noaptea este luminoasa de tot!

Millon de gracias, querida!
En la noche blanca, la negra baila...

PS lung-de-tot: Chestia asta nu e nebunie... E un fel de a-ti lua din viata o portie zzzzzzdrrrrravana de bun, si din oricare. Bun de cel mai bun... Si de a-l imprastia iar, cu fiecare suflare.
Asta ar trebui sa fie ceva firesc. Asa, ca suflarea...

Imi spunea acum ceva timp o Frumoasa ca nu stie sa danseze. Prostii! Nu exista om sa nu stie sa danseze. Sau da, pentru ca dansul nu se cere stiut. Dansul adevarat, nu jocul tehnic... Dansul.
Asta e ca bataia inimii. Ne nastem si asta, inima, batea dinainte, draguta, de cand eram noi la locul cel mai de adapost...
Ei bine, tot de la inima se trage si dansul. Cum nu inveti sa bati din inimioara, asa nu inveti dansul. Nu pasii fac dansul. Inima.
"Sicretul" ar fi carevasazica, sa lasi inima... Si pe Spritul Dansului sa tanseasca prin ea, in tine. Pe urma nu mai stii nimic.
Decat uneori, in anumite feluri de dans, poti privi prin ochii cuiva...in alta inima.
Cam asta e...
Ups! S-a racit covorul... Ayyyyy! Stai ca viine negritaaaa!


.

joi, 26 august 2010

Allah huuuu...

...
Azi am respirat femei frumoase.

S-a umplut ziua inca de dimineata.
Lola s-a tuns si s-a facut si mai fumoasa, alaturi de omul ei.
Giulia s-a aratat in toata stralucirea ei si mi-a dat de regandit subiectul poze.

Parfumul lor m-a imbatat si am lucrat pe jumate dusa, plutind in arome de splendoare. Si m-a tinut in  frumusete si in gustatul ei.  

Dupa ora de lupta in transeele de la sala de fitness, transportul in comun a fost o binecuvantare. Am stat iar in spate de tot, acolo unde poti sa te cuibaresti si sa te joci cum vrei, ca e "dupa usa".  Si am pus muzica de belly dance, si am tras niste jocuri de abdomen, ca puteam...
Am venit acasa unduind pe strada - era noapte - si facand si niste shimmy ici-colo... Aleea din spatele  blocului a permis, caci a inchis ochii...
Si peste toate, si scotocitul in cd-uri. Stiam ca am ceva muzici, luate cand nici nu visam sa dansez. Acum am de dat mai departe muzicile astea dansarete si daca tot le-am gasit, am trecut un pic prin ele. Si ele prin mine...
Si m-am rasfatat asa cum am stiut si am putut, dupa ce crezusem ca ora de abs&legs de azi m-a dat gata.
Da' de unde! Am dat drumul mai ales la abs... de aia ii zice belly dance, nu?
Si picioarele le-am "fixat" un pic, dandu-le un implus cu niste bratari gasite taman la Moeciu, unde am fost la primul atelier de belly dance... (M-am laudat, ya!) Vedeti dovada poza cu bratarile.


Si m-am invartit in o mie si una de nocturne stari de bine - nu conteaza ca invat abia a-ul din A - si covorul meu s-a zapacit de tot. Credeam ca o sa-si ia zborul cu mine cu tot, cand eu ma dusesem dejaaaa...

Invariabil dansurile mi se incheie in rotiri si trec din muzica de dans in cate o betie picurata de uriasul Nusrat Fateh Ali Khan. Si rotesc si rotesc... Desprinderea e lina mai intai, apoi vartejul ma prinde. Nu mai e o palma in jus si una in jos. Mainile se intind, trag de piept si se desfac aripile. Rotire-rotire-rotire, varteeeejjj...
Si apoi eu sunt un punct, si lumea se misca. Sunt undeva, intr-un miez, toate sunt si se rotesc...
Apoi sunt maare si fara maaargiiniii...

Si pe urma tehnica vine si ea si face pluf! cu toata starea asta, ca se opreste muzica. Aia din pc. Dar ailalta, aia care de fapt se turnase prin om si intrument si care pornise rotirea, e tot aici... Rotirea ma coboara usor si ma opresc. Cad pe covorul care ma ia in bratele lui pufffffoase. Sunt tot un punct, lumea se roteeeesteeee...

Allah huu, allah huuu.... Haaaaa...

Cred ca sunt ca un dovleac de halloween, doar o gura uriasa zambareata. Puuufff, puufff... rotirea se destrama usor si ma lasa in starea de tinut in palma.

Stare din care ma scot un pic, doar cu o mana, sa o pun aici, acum. Ca atunci cand o sa ma scot de tot din ea n-o sa mai am dorinta de povestit...
.

luni, 23 august 2010

12 + 2

.
Am primit asta de la John.
La lepse nu prea ma... joc, da' asta e chiar interesanta. Mie mi-a folosit chiar - o sa vedeti unde si de ce -, asa ca multumesc, draga John. M-am mai privit inca o data, altfel...

1. The most valuable thing: Well, asta chiar mi-a dat de gandit. Si cum n-am prea mai practicat sportul asta, m-am urnit mai greu... Interesant a fost ca ceea ce as fi pus aici nu intra in categoria "things": viata, dragoste, bucurie, sanatate, aer/apa/soare/pamant, frumusete, oameni, liniste si alte "chestii" de-astea etc - ele nu sunt lucruri. Asa ca la punctul asta nu am ce bifa.
Mai departeee...


2. When I’m angry: I run to get a chocolate. Si marai, ma stramb, suflu de cateva ori. Pot sa si tip (un "kiaaai" mai mititel, uneori sub forma de "la naiba"!), dupa care ma stramb iara, de ras...
Asta in cazul in care nu am dat cu mucii in fasolea cuiva, cum se zice. Chestie pe care pot s-o fac foaaaarte usooor... (Ups! Sorry!)

3. The most beautiful holiday: Aici avem doo directii:
- ce a fost: PERU, PERU si iar PERU! (cu o trecere usoara peste Egipt, Grecia, Israel, Spania)
si
- ce va fi: PERU, PERU si iar PERU!(cu o trecere mai grea peste China, Hong Kong, Seoul si altele tot pe-aici... deocamdata vise, la catre tricotez... am facut ceva camasi din urzica, mai e pana sunt gata toate douasprezece)

4. When I want to relax: I just feel what I feel. Usually, I am on "relax" mode. No effort... Nu prea fac altceva. Pot sa pun aici "si mai relax"? Pot, siigur ca pot! Deci,(sic!) cand vreau si mai relax decat relaxul firesc, trag cate o portie buna de dans. Si pun si niste muzici anume... Si ma mai latesc si lungesc pe iarba. Si ma mai si rasfat in baie, ca toate fetele, in spume parfumate si muzici, plus o carte. Pentru o ora, cel putin... Pe uuuurma, masaj cu ulei de portocale... pe uuurmaaaaa...

5. Places I would live (in): Obviously, Peru! Si Noua Zeelanda, unde niste amici ai mei au dat de raiul pe pamant. Dar cel mai mult acum mi-ar placea locul ala de care ma tot tin bine, in visul meu pentru unul din viitorurile posibile: o casuta pe deal, undeva prin Arges sau prin Apuseni. Vad eu ce se leaga pana la urma.

6. I was most happy when: Sooooooo many times! Era si sa mor de bucurie, odata, acum multi ani pe o noapte cu luna plina la marea noastra. Era sa plesnesc si am tipat ca plesnesc. Noroc ca am tipat, asa m-am mai dezumflat, ca eu chiar plesneam.
A mai fost soarele, pe Machu Pichhu... Mai e si cate o noapte de aia (se intampla mai mult noaptea) in care ma fura extazul si ma duce suuuuuussss, suuuus, de p'orma ma resetez la nivel terestru in mai multe zile si etape. Inca nu am dat totusi de maximul maximumului (aia cu marea e deja depasita, acum am alta "largime"). Cum aflu, cum vin si va spun...

7. I don’t/won’t say no to: Love

8. I stay away from: Bad mood. A mea sau a altora. Nu-mi plac oamenii plangareti. Daca ei vor si eu pot, ajut, pun umarul sa rezolv ce pot, dar nu ma mai bag la tinut perna sub capul sau fundul plangaretilor calificati.

9. I am nervous when: Well, let me see... Cand ceva ma face sa ma simt stransa in chingi. Ce sa fac, sunt foarte obraznica - desi aparentele insala grozav- si nu prea imi plac cutiile, lanturile, regulile stupide - exista si unele reguli destepte, dar astea sunt rare. Pentru astea din urma imi ia ceva timp sa inteleg si sa ma adaptez, macar pentru o vreme. Dupa aia fac eu ce fac si schimb situatia...

10. I regret: When I did not say: Please stay! I love you... (Asta a fost cel mai dur item din toata leapsa asta. dar pentru asta iti multumesc, John. Am stat cinstit cu mine, sa analizez. Era cat pe ce sa spun "Je ne regrette rien". Si totusi... Ouch!)

11. I would never quit: Love. Joy. Beauty. Calatoria de aici pana aici. Povestile, dansul, muzica, iubitul oamenilor, scotocitul in cotloanele vietii... Aaa, da. Viata. Vreau sa mor vie, asa ca n-o sa ma las sa mor mai inainte de trecere...

12. The best friends: Ajnanina, of course. Si altii cativa, unii care sunt aici, altii care au trecut deja in alte lumi... Numele lor sunt stiute sau nestiute, pe coperti de carti sau in cantece si in povesti... Aaaaa, si mai e unul, da: eu.

13. I get angry when: I lose time by being angry

14. A perfect day: Oaaaaaa! AAA peeeeerfect daaaaaay!
Sa zic? Zic: Cafea la ibric, bauta in cani de pamant smaltuite, de alea neterminate si imperfecte - ca la sado- dar atat de stralucitor impodobite. Oricat de stralucitoare ar fi, zambetul lui, privind pe deasupra canii colorate, insoreste tot dealul, tot locul ala de acolo, din fata casutei din deal... Sorbindu-ne unul pe altul, deschidem dimineata. Si atat.

(eiiii, prostii, nu-i asa?)

Cum nu prea intru in jocul lepselor, nu fac invitatii directe. Dar daca cineva din posibilii cititori isi doreste jocul asta, please feel free to play...
.

vineri, 20 august 2010

Atingerea

.
Caldura amiezei de vara apasa micul oras, turtind acoperisuri, turle si asfalt. Firele de iarba tremurau in focul aerului inca incins.
Mica insula de umbra a cafenelei de sub smochini abia reusea sa-si apere musteriii. Norocosii prinseserea un colt de seara mai racoroasa, sorbind cu nesat ceai rece, serbeturi si dulceturi sofisticate aduse din tari de tare departe...
Iasomii, trandafiri, bergamote, lamai, portocal... arome peste arome umpleau umbra aceea, iar trecatorii se agatau de ea, cautand, doar-doar o fi un pic de loc si pentru ei...
Dar locul era mic si multi ramaneau sa infrunte arsita.

Sub umbra, o femeie gusta un sorbet aromat, de cel bun de bun...
Privind pe sub borul mic al palariei de pai urmarea tremurul usor, abia palpait, al frunzelor copacului datator de umbra.
Marginile verzi ale frunzelor dezvaluiau cand si cand, intre pete albastre de cer, cate o sageata mai iute sau mai bland zburatoare - vreo pasare ce indraznea sa strabata inaltul.
Privirile cautau sa respire acel inalt, sorbind usor inspre umbra doar linistea...

Adusa inapoi dinspre sus, privirea i se agata de firul acela drept, intins de ochii unui privitor de dincolo de umbra acelei gradini. Lipit cu spatele de zidul crapat al unei case, in umbra aproape transparenta, un barbat. Statea pe marginea de piatra a bordurii si o privea.
Mai intai, ea se stranse un pic. "Oare ce...?" Dar privirea aceea o prinse, asa cum nu se intamplase demult. Nu mai apuca sa se mire, sa se intrebe "ce vrea si asta".
Privirea aceea, ca un cuprins bland al obrajilor, ca o mangaiere...
Deschisa, senina, directa si clara, cum nu mai vazuse.
Omul acela, intunecat de atata ars de soare, o privea intr-un fel... Ca si cum ar fi deschis un fir luminos catre ea, iar acum ea se lasa sa lunece pe firul asta, sa se duca adanc in... nu stia ce.
Privirea lui, ca o primire intre palme... prelungirile inimii.
Deschiderea asta ii venea tocmai acum. Acum cand, cu ultimele puteri, fugise din viata de pana atunci. Prea multa truda, prea multa lupta. Orice, oricum, oricat ar fi facut sau ne-facut, toate se impiedicasera, se intarisera si ea ajunsese ca un bulgare de piatra. Abia mai sufla.
Fugise din tot si din toate, iesind pur si simplu de pe linia vietii de de pana atunci.
Linie?! Ha! Mai mult serpuire... Dar ce mai conta acum? Drept sau serpuit, drumul se stransese, se ascutise, era prea taios. Gata! Gata, spusese si plecase pur si simplu.
"Ah! Ai fugit!" ziceau unii si altii. "Ai fugit? Nuu, ramai si te lupta."
Poate ca ar fi facut asta daca ar fi putut se miste. Dar era stransa, in bulgarul de piatra.
Cand si cum se facuse acesta, cum se adunase in jurul ei?
Nici asta nu mai conta. Nu acum. Poate dupa - daca ar fi putut sa miste - ar fi stat sa desfaca.
Acum insa fugise si se adapostise in gradina cu dulceturi si cafele. Plecase sa simta, pentru cat o fi fost sa fie, un pic din dulceata vietii. Doar un pic, doar cat sa...
Si acum omul asta statea acolo si intindea firul acesta spre ea. Si acolo, in umbra aromei de flori si de dulce, acolo, in locul acela frumos, ea se lasase sa lunece din zidul de piatra din jurul inimii ei in deschiderea aia limpede si primitoare.
Nici nu vedea chipul acelui om. Vazuse ca e un barbat uscativ, ars de soare sub maieul acela un pic prafuit... Dar ea vedea numai ochii. Si acum nici macar... Vedea doar...
Oooooo, ce vedea?
Intrata pe fir, in adancul acela luminos, vedea... O femeie frumoasa, mergand printre oameni. Cu pasul usor, cu fata de zambet si ochii de ape curate... Mergea si se unduia, ca o adiere ori ca un vant puternic. Apoi pasii se apasau bine pe pamant. Pe urma se inalta ici si colo, ca si cum ar sari din piatra in piatra. Femeia purta in par flori de iasomie. Si mirosea iasomie in jur, pe tot drumul ei...
Cand vazu stiu ca se vedea pe sine. Stia ca e ea, asa mandra cum se vazuse. Stia deja ca e unul din felurile in care ar fi vrut sa fie.
Si auzi glasul celui care o privea:
- Cine alegi sa fii?
Se cutremura si se trase usor inapoi din firul privirii. Se rascoleau toate intr-ansa, foarte repede, foarte tare. Crescu intr-un fel in ea insasi.
Privi apoi inca o data. Tot acolo, tot deschis, omul mesteca o frunza... Nu inchisese inca poarta privirii, astepta.
Ea rasufla si se lasa iar, ca si cum ar fi sarit din inalt intre norii pufosi, stiind ca brate puternice o vor prinde. Si mai vazu. Mai umbla putin, sa mai vada ceva din ce ar vrea. Si din ce nu mai voia sa vrea.
Si auzi iar:
- Cand alegi cine vrei sa fii... si soaptele continuara sa-i spuna ce si cum.
Ea asculta si zambea, topindu-se ca si aburul apei de pe pahar...
Si cand toate fura gata, se prinse putin de marginea privirii aceleia, o saruta cu tot dulcele ei si inchise ochii.
Ramase asa, sa se simta pe sine, dupa vartej... Si sufla. Plamanii se umplura si rasufla mult, puternic, limpede si bun. Se misca. Liber, larg, deschis...
Bulgarele de piatra se faramase.
Deschise ochii spre cerul curat, se ridica si se scutura din tot trupul. Privi peste drum.
El nu mai era.
Doar un ochi mic de apa langa marginea de piatra...
Se apropie, privi. Si vazu. Se vazu. Pe o margine de drum, pe o banca, pe o piatra, primind in privire pe cel aflat tot pe o margine. Aceea a propriei vieti.
Vazu si-i placu ce vazu. Zambi si pleca apoi, pasind usor.
In urma ei, iasomia se revarsa, parfum peste toata gradina...
.

joi, 19 august 2010

Doar mergand...

.
De cateva zile - si mai ales nopti - mi se scurg printre degete lacrimi de femei. Povesti de viata, cu rasucirile lor, cu frangeri, cu cresteri si cu descresteri...
Ma uit cum se fac desenele lor pe nisip. Povestile sunt unice, fiecare a trait in felul sau orice cotitura de drum, dar miezul, radacina suferintei e tot aceeasi...
"Ce ciudat!" as fi zis mai demult. Acum a ajuns sa imi para firesc. Pe degetele unei maini se numara izvoarele tuturor durerilor omenesti. Pe degete, iar coborat acolo, in palma, e acel unul singur miez, din care vin toate...

Merg pe strada, sa gust lumea. Din centrul orasului inca sufocat de caldura, merg pe jos, sa simt si sa gust. Ce? Starea de viu. Ma lipesc si ma infasor de senzatiile astea. Unele urcand din pamantul cald, altele mangaind pe obraji, pe ochi, pe par...
Simt pe fata saruturi calde. E o retea de fire care vibreaza cand trec printre ele, un fel de retea de viu... E elastica, firele se ating bland de mine si ma lasa ma merg, ma tin pe blandete, ca si cum as merge pe pe si printre palme bune...
Imi simt starea asta, mi-o tin in brate ca pe un dar, si ma gandesc la pasi, la acesta simpla si naturala hrana. La acesta facere de bine din fiecare pasire.
Ma misc si ma umplu de puterea asta a viului, si ma infior de marimea, de adancimea binecuvantarii. Fiece pas ma hraneste. Ce dar, fiecare pas!
Imi amintesc de femeile astea, care sunt acum stranse intr-un punct, stranse tare. De toti oamenii stransi...
Imi vine un gand: Doamne, daca toti oamenii ar simti viul asta, cat de mult s-ar umple din pasii lor! Cat de mult ne hraneste Mama Pamant...
Si chiar cand gandesc, o picatura zdravana imi cade pe mana. Calda, fierbinte chiar. Un pipi de pasare!
Rad si ma uit in sus. Cerul e limpede, albastru adanc... O pasare mi-a tras ochii in el, sa vad, sa vad...
Da. Hrana luminii solare.
Cerul si Pamantul...

Si iar ma copleseste binecuvantarea.
Puteam sa fiu si eu cioburi, ca aceste femei... Puteam sa fiu tot pe muche, acolo unde am fost o data. (Doar o data, slava Domnului!)
Dar a fost sa imi fie dat sa simt.
Si asta, simtirea asta, e ceea ce tine in miezul ei implinirea asta, culeasa din fiece pas.

Ma astern la drum ca si cum as ingenunchea.
Si ma rog.
Ma rog sa fiu in inspir, curata si limpede, ca sa pot prefira usor printre degete lacrimile acestor femei. Sa fiu limpede langa ele, cand ele se scutura de drurere si se pleaca asupra propriei fapturi, sa se priveasca si sa se re-cunoasca. Sa stiu sa rostesc si sa tac ceea ce e de rostit si de tacut atunci cand acestea se vor trece pe sine prin renastere.
Ma rog ca si ele sa se ridice, sa mearga si sa simta pasii.
Si sa vad toti oamenii pasind pe strada, umpluti si hraniti de viu, simtind hrana asta si gustand cu nesat...
.

joi, 12 august 2010

... Unde se vede ca incep a pricepe ceva. Doar incep...

.
Povestea acestui blog a inceput... nu stiu cand. Cand a inceput ea poate sa fie undeva, in multe alte vieti. Cine stie? Asternerea in cuvinte a fost in februarie anul trecut.
Cand incercam sa vorbesc, dupa o tacere de vreo luna de zile. Nu mai erau cuvinte. Tacusem mult, umbland intr-o lume a tacerii launtrice. Toata lumea cea stiuta pana de curand se facuse praf si pulbere. Praf de stele, daaa... pulbere pe pamant, daaaa, si spuma de mare. De ocean, mai bine zis, de vazduh inalt de tot - vazusem particule de gheata prinse in nemiscare in aer, deasupra oceanului -, de azur si de nor alb-argintiu...
Calatoria in Peru a deschis alta viata. Cu totul si cu totul alta.
Calatorisem mult si inainte, intr-o calatorie spre Est, dar in felul acela fara trup... doar in intelegere si invatare a unor comori de cunoastere.
Si acolo, pe culmea insorita de pe Machu Picchu si in miezul de aur si sange al Mamei Pamant, totul a sarit in aer. Tot. Tot-tot-tot. Citite si practicate, intelese si cuprinse, toate s-au scurs in pamant si au zburat inspre Soare. Eram undeva la zero.
Vreo luna am umblat asa. Zero in cap, infinit in inima... Aripi-aripi-aripi. Talpi-talpi-talpi. Eram uriasa, intre cer si pamant. Cam ca in poezia lui Nichita... (of, ce stia el, Doamne, ce stia! Abia acum am aflat ce stia).
Si dupa ametelea aia in care nu puteam vorbi, nu puteam rosti de uimire, de coplesire si de zero in cap, s-au asezat iar numai cele traite. Cele simtite. Cele vazute.
Si cele de dinainte, ramase ca esenta, si cele noi, luate doar din experienta directa, au recladit aceasta noua faptura umblatoare acum pe pamant.
Si ca la deschiderea gurii, gand preotul cheama la viata pe faraonul iesit din drumul in lumea de dedesubt, au inceput sa se toarne prin mine povestile...
Ca o gura prin care se scrie, ca cel ce scrie fara sa stie ce scrie, afland doar dupa ce a scris... Asa am cunoscut pe Povestitor, inlauntrul meu.
Si apoi s-a trezit iar Cantaretul...
Si mai de curand, Dansatorul...
Si nu stiam de ce spuneam ca sunt povestitor, nu scriitor... stiam eu ceva, dar nu pricepeam.

Pana cand, dupa un an de desfacut in bucati, pus pe masa si refacut, apoi calatorit in si intre lumi, am inteles de ce e asa.
Multi din cei ce au inceput a scrie un blog au avut, dupa o oarece vreme, o intelegere a de ce o fac. Si unii au si scris trebusoara asta. Acum zic si eu cam ce incep a pricepe.
Cum au iesit povestile dintr-un preaplin, venind din miezul meu trezit de Mama. Ca niste copii au venit... Ca niste copii ai Ei, veniti prin mine. Asa cum vin de fapt toti copiii.
Cum mi-am ales reactiile si m-am lasat doar in lumea asta, fara a intra in jocuri de bloguri. La urma urmei, e un mod al meu de a impartasi povestile. Candva, o sa fie poate (si) un altul. Mai sunt si cantecele, incepe si dansul...
Despre rostul povestilor incep a intelege ceva-ceva.
Si asta ma tine in incantare si mai mare, ca pe un copil in fata minunii propriei sale vieti.
Imi vad desfasurata in fata ochilor, ca pe o veche scriere aurita, una din foile din cartea vietii mele. Si stiu ca pot fi multe si diferite foi, cand aleg sa privesc in orice alta parte. Si stiu ca pot sa aleg si sa intru si sa ies din multe lumi. Si incep a sti cum e asta. Uluitor, tare, direct, fascinant, uneori cam dur si greu de mestecat si de inghitit, dar intotdeauna plin de esenta asta care sufla prin noi, asa cum sufla in orice din univers: Iubirea.

Si jocul asta ma incanta, ma umple de minunare si ma lasa uneori fara respir, ca apoi sa ma faca a respira si mai intens, tragand din Iubire cu toate fibrele, alea vazute si (inca) nevazute.
Siii eeee miinuunaaat....
.

miercuri, 11 august 2010

Limpezire

.
Iesirea din lacrima este mai lina decat intrarea. Te trezesti - la propriu te trezesti -, limpezit si usurat.
Undeva acolo, intre apele usor sarate, intre rasuflari fierbinti sau reci (ori si una si alta) se clatesc, se limpezesc, se lasa deoparte, se aleg pentru mers mai departe feluri de a vedea.
Cu ochii limpeziti, cu inima batand liniste, te trezesti pe o alta felie de viata.
Imi place sa simt uneori limpezirea asta, careia ii zic aducere la clipa in care suntem curati si luminati, asa cum Dumnezeu ne-a zamislit.
.

miercuri, 4 august 2010

...

...

Doar muzica.

Si un pic de ploaie.

Cu gust usor sarat...

duminică, 1 august 2010

In zori, o femeie-flutur

.
 

Umblasem asta-noapte pe intuneric. Pasisem incet, sa nu tremur stelele...
Fusese o calatorie nebuna printre visele altora si imi lasasem acasa focul, sa nu-i tulbur prea tare. Oricum, le cantasem ceva-ceva, inainte de culcare.
Ascultasem suspinele lumii si acum ma intorceam sa privesc cresterea zorilor.
Asteptam si din cand in cand pe obraz ma stergeam...

Si cum stateam pe piatra mea draga, una mare si buna sclipind albastriu in lumina de luna, mi-a cazut asa, nu se stie de unde, un flutur zbatandu-mi-se pe palmele ude.
Cu aripi azurii-aurii, se straduia sa se adune, dar praful cel fin de pe aripi se udase. Fluturul, obosit, pe o aripa se lasase.

L-am privit si-am suflat peste el. Usor, sa nu-l tremur...
S-a scuturat putin, s-a desfacut albastriu si era gata sa zboare. Si atunci am zarit firul mic, aurit, agatat de picioare... Fluturele meu era fluture fugar-zburator...

Am suflat inca o dat si l-am tremurat. Nu era sa il las sa plece asa. Nu degeaba ajunsese la mine. Si atunci m-am uitat mai bine.
Era o femeie-fluture. Foarte tanara, foarte... Speriata de viata, nestiutoare inca de moarte.

Mi-a venit asa, ca din cer, dar stiuse sa vina ea singura. Si acum mi se zbatuse un pic in palme. Se asezase apoi, obosita, pe o aripa azuriu-aurita.
Am mai suflat un pic, am tremurat-o usor, cat sa se incalzeasca. Apoi am presarat praf de stele pe ea ca sa creasca.
Si a crescut, cat sa stea in picioare, in fata mea, ca o femeie ce era. Cu aripi azurii-aurii.
Am stat amandoua pe piatra si-am povestit asa, ca fetele. Povestea ei, la fel ca a atator fluturi-femei... Lantisor de aur de picior, sa nu plece prea departe in zbor.

- Ce vrei, flutur? am intrebat.
- Ce vreau? Sa zbor...
- Zboara, atunci!

S-a uitat la mine ciudat. "Nu vezi..." si s-a intors spre lantul auriu. Atunci si-a dat seama ca de picior avea prins doar un capat. Celalalt era undeva, in iarba...

A tremurat singura din aripile aurii-azurii. Aromea dulce, a levantica si a fan cosit. Inca sunt pline de parfumul campiilor aripile femeilor-flutur-copii...
As fi putut sa-i ofer loc destul aici, pe piatra cea calda si vie. Dar inca ii este sa zboare... abia acum stie.

O sa vina din cand in cand, sa scuturam sacul, sa scoatem de acolo ata si acul, sa croim drumuri de zbor... Lantul auriu, legat de picior, va fi taiat. Dar asta cere mult tremurat. Inca e devreme. Inca se teme.
Dar va veni...
Pentru ca nu poti tine legati femei-flutur-copii...
Ori mor, ori reusesc sa iasa, in zbor.
.