luni, 31 mai 2010

Cand povestile tac...

.

Eternal love


In zborul nostru intre si prin lumi, o data la sute de ani ne revedem... Atunci povestile tac, stranse in lacrima. Una. Una singura.
O singura lacrima, adunata in sute de ani de asteptare...

Intalnirea asta e atat de asteptata incat atunci cand vine ma ia pe neasteptat.
Asa a fost acum.
Tin minte ultima oara. Era pe muntii arsi, dupa ultime batalii sangeroase. Se facuse un camp de plangere. N-am uitat. Nici tu...

Acum ne revedem pe campiile trandafirii ale rasaritului de soare. Desfacerea norilor a fost atat de lina incat a stat si vantul sa priveasca.
S-au oprit ciocarliile inainte sa se avante. Suna ceva... Ramasese cantecul tau. Cantecul privighetorii, ramas pe marginea zorilor, tragand corzi fermecate intre cer si pamant.
Am stiut...
Am stiut ca asa avea sa fie. Sa se opreasca toate lumile in loc.

Peste campiile noastre, ramase de atunci sa ne astepte, s-a asternut abur de roua. In fiecare picur, curcubeu... milioane de curcubee rotunde, intre cer si pamant...
Aerul bland s-a ridicat si s-a oprit. Asteptarea, adusa pe marginea marginilor, m-a sorbit.
Si atunci toate povestile au tacut. M-am trezit plutind peste campuri si stiam... Simteam ca va fi ceva...
Mirosul de iasomie, venit de cateva zile... Ultima data, acum sute de ani, tineai la piept iasomii... Era in alt loc, in alt timp...

Ne regasim acum. O data ni se deschide poarta si singura poveste care mai canta e asta. Toate celelealte tac, stranse in lacrima.

Peste campuri pasesc, alunec, zbor lin... Nu alerg. Nu mai alerg. Nu e nevoie. Oricum, poarta se dechide atat cat se deschide si sta atat cat sta. Intre lumi, intre spatii, lumina soarelui arunca raze orbitoare si totul e o nesfarsita curgere de lumina. O singura umbra se vede, venind din Soare, luminand din miezul ei insasi...

Pasii... pasii vin unul spre altul si canta prin ierburi. Deschisa, setoasa sa vada, cararea sopteste usor, ca o apa... Ea tine minte ultimele noastre vorbe si atingeri, de atunci... Si fluturul degetelor, bataia inimilor in palme...
Sopteste si asteapta sa vada iar.
Poate va vedea, poate nu. Eu nu mai tin cararea, mi-e campul mai drept...

Vii asa cum te stiu... Vultur frumos, trestie blanda, foc si apa... Flutura straiul... Acelasi strai de atunci, din ultima batalie.
Pieptul tau inca poarta urmele vechilor rani. Ca si mine, ai mers prin apa si foc si oricat de multe ploi ar fi fost, urmele au ramas. Purtam scrieri... Sunt scrieri ale povestilor noastre de demult, sunt scrieri de dragoste si de asteptare.
Mi-e drag chipul tau si parul acum argintat. Argintul imi curge si mie si stiu ca vor trece iar sute de ani si vom fi si mai argintii... Nu-i decat frumusetea vietii traite si adunate-n comori de argint... Batranii nostri, cei ce ne-au aratat primii drumul, erau cu totul si cu totul de argint cand i-am vazut prima oara. Acum... acum sunt de aur, asa-i?
Ei umbla prin Soare si tes alte lumini...

Atingerea se topeste in dorul ars de atata timp... Curgem unul in altul si ametim... Manile ne prind in roata... Roata isi face un singur miez. O singura inima ... Vartejul ce suntem urca spre trandafirii cerului. Trecand prin straturi de aer dulce si inmiresmat, te sorb... Iasomie si trandafir...
M-ai invatat acum randuri de sute de ani dulceata inimii. De-atunci stiu. De-atunci a ramas cea mai dulce dulceata. Si pieptul tau, cel mai dulce reazem si loc de stat si simtit...
Din cand in cand mi-e dat sa regasesc o clipa asta, pe nisip sau pe iarba. Din cand in cand vii ca zefir sau ca briza.
Si o data la sute de ani ne gasim. Iata, data asta a venit.

Urcand printre nori, mai sus, tot mai sus, privim campurile noastre, si lumina alearga in margine tot mai lata prinzand case si pomi si ape, daruind locurilor stralucirea zilei ce incepe.
Pe masura ce zorii se sting topiti in focul zilei, urcam in vartej, sorbiti catre Soare...
Stiu ca atunci cand voi inchide ochii poarta se va inchide iar... Abia clipesc, cu ochii in ochii tai. Si privim unul in altul, cautandu-ne vietile traite atata timp... Ne vedem umblatul prin lumi si cercurile prinse si desprinse. Atatea vechi si noi incercari... Aripi, aripi ne-au facut ele, aripi crescute pe marginea ranii cusuta cu fir de par argintat.
Stiu ca de la tine mi-au venit in varfurile degetelor firele de argint, cand imi era sa cos si sa inchid... De la mine ai firele tale de argint care ti-au scris povestile pe trup...
Doar in inimi am cusut noi altfel. Pentru inimi ne-au fost ochii...
Acum ne sorbim in priviri si curgem cat putem unul in altul... Oricat de mari ar fi inimile, ele stiu sa se umple.
Si iata ca se aseaza bland in ele toata curgerea, toate vieile noastre.
Ne-am spus tot... Povestile au tacut si lacrima cursa unul in altul s-a prelins in toate alcatuirile noastre.

In ultimul tremur al ei, in ultima invartire a rotii ce suntem, ochii tresar si, prea pline, pleoapele cad...

Si atunci poarta se inchide. Lumile se desfasoara una din alta si din una suntem iarasi doi... Peste campii mai lunecam o vreme... Fluturul lin al degetelor tine tremurul inimii...

Se vor naste iar sute de ani pana la revedere...


Doar daca...
E timpul in care zorii sfarsesc in lumina zilei. Pe marginea clipei am putea... am putea oare?
Da... Ramane un loc in care sa fim impreuna, sfidand si poarta si timpul.
Privim iar unul in altul si tragem de marginea clipei. Marginea taie, timpul se razvrateste si-si porneste furtunile... Mainile strang si pe ultima clipire a clipei ne strangem unul in altul. Unul poate curge mai usor si mai repde. Suflam o data... o singura bataie de inima...
Marginea clipei cade. Pe sub poarta ce se inchide, sageata se arunca in miezul de Soare...



Se spune ca Soarele e orbitor.
Nu ne mai trebuie ochi...

.

sâmbătă, 29 mai 2010

Solaroid (I)


foto



Visul... Visarea... Viziunea... Lumea ce va sa fie...

E luna plina.
Dorintele purtate in inima, hranite si iubite au umplut Luna. Unele s-au implint, altele inca nu.
Am fost candva si pe Luna, sa caut visul acela neiubit, parasit, prafuit. Si visul acela m-a invatat invierea prin forta blanda si atotcuprinzatoare a iubirii.

Si pe urma am intrebat: Ce se intampla colo? Acolo in luna? Cum se implinesc visele? Cine le implineste?

Am intrebat pe Omul din Luna. Si el m-a trimis la Inger. Si Ingerul nu mi-a spus. El doar s-a facut Lumina.

Si am inteles... dar n-am indraznit din prima clipa. Stiam ca acolo, in lumina, merg intrand mai intai prin umbra. Si am intrat in ea si m-am vazut, si am fost in umbra si in lumina, iar in umbra, iar in lumina... Credeam ca intarea in umbra si iubirea ei e de ajuns. Da, este. Doar ca umbrele vin de departe si de demult, si nu-s doar de demultul asta... Si in timp ce vad si le ridic si le luminez si le iubesc, apar altele si altele. Umbrele neamului meu. Dinspre mama si dinspre tata. Duse pana departe, unde se pierde firul... se pierd si granita unui stat si marginea unui popor si malurile timpului. Si am inteles ca port cu mine umbrele intregii omeniri. Ca da, suntem una. Ca durerile sunt aceleasi, desi chipurile lor sunt felurite. Doar aceeasi radacina le naste pe toate, si toate duc spre aceeasi poarta. Acolo, in poarta aceea am intalnit doua chipuri (ale mele?) de demult, de tare demult... Amandoua desfacand umbrele si aratand calea spre lumina, mergand prin umbra. Un chip: printul Siddharta, cel care a plans in fata suferintei atat de mult, incat s-a deschis in explozie coroana cu o mie de petale, lotusul de lumina. Calalalt chip: Guan Yin. Cea-care-asculta-suspinele-lumii. Cea-care-canta...
Barbat si femeie, uniti in aceeasi intelegere blanda si puternica. Purtatori ai izvorului de lumina...

Pazind trecerea printre umbre si aratandu-mi cararea aceasta, mi-au tinut cununa de curcubeu. Si am suflat tustrei si curcubeul s-a facut punte. Si am pasit pe ea, urcand inspre Soare.
Da. Acolo se implinesc visele. Nu stiam... Nu stiam ce stiu toti copiii. Ei stiu si tintesc spre steaua lor. Eu... eu am uitat. Dar amintirea a venit frumos, minunat si minunator de frumos, prin drumul acesta in care tot luminand umbrele am atins nu doar pe ale mele, ci pe ale neamului tot.
Langa mine, cu mine, pe podul de curcubeu, merg strabunii. Visatorii acestei lumi. Cei care construiesc de mii de ani lumea ce va sa fie. Cei ce tin visele de iubire si pace si frumusete ale omenirii in Inima. Nu, trupul lor nu mai e, dar ii vad alaturi, lumini, si ma cutremur... Sunt toti cei din neamul meu de vindecatori, aceia care au purtat viziunea, stand pe muntii sacri si croind viitorul.

Merg spre Soare. Uluitor, urias, cald si bun, Luminatorul canta. N-am stiut ca Soarele canta. De aici venea... de aici venea fluierul asta. Si... Oooo, Doamne, si bataia de inima... Bataia de inima, ca a Mamei.
Soarele si Pamantul sunt una, in aceeasi bataie. E Inima. Peste tot, peste tot...

Ma indrept spre poarta Soarelui, unde voi intra in zori si ma voi topi o vreme.
Ma duc sa vad implinirea viselor. Si ma intorc apoi, sa povestesc...

In timp ce pasesc, se coboara... in acest timp, chiar acum cand scriu... se coboara Cerul pe Pamant.
.

vineri, 28 mai 2010

Fix de Luna Plina Rosie.

.



Dupa cate un stat pe pamant, dupa starile date de acest stat, pasitul intre lumi e foaaaaarte interesant...
Prima data cand am fost in raiul Simonei am avut o a doua zi "mai asa".

Acum, dupa a doua intrare in raiul acela, am deja mai multe zile de cand sunt cu totul "mai asa".
Nu mai conta de ce. Nu prea mai caut pe "de ce". De ce vine singur si mi se desfasoara, mi se desface asezat in fata ochilor, ca un evantai, ca sa vad..

Acum imi este ceva mai limpede: pamantul m-a prins si mai bine in palma, dupa ce am stat pe el mai multe ceasuri. Intre prieteni - oameni si animale - darul dragostei a fost amplificat si m-am gasit si mai mult adancita acolo, in burta Mamei, in acel lichid amniotic numit uneori, cand e recunoscut, Iubire.
Supradoza asta mi-e oarcum... psihedelica. Chiar am zis ca eu o scot mai usor la capat cand vreau sa... ori sa... Nu imi trebe prea mult ("mate de) coca" sa fiu high...

Eiii, una peste alta am umblat iar intre lumi. Ceea ce e si firesc acum, tocmai acum.
Cand e cica Luna  Plina Rosie. Cand se uneste "mai palpabil" Cerul cu Pamantul. Si iar imi place cum nu exista intamplare.
Calatoria de maine in Frumusete, cea in care unim in noi Cerul (Soarele) si Pamantul s-a tot asezat pana a ajuns sa fie fix maine. Fix acum, de luna plina rosie.

Inca ma uit de undeva, din apa asta dulce in care sunt, ma uit la mine, cea care scriu. Inca plutesc in acest lichid, acest flux enorm de iubire. Stiu, stiu ca plutesc de fapt tot timpul in asta, dar simtitul nu e tot timpul. Ei, acum e... Acum e si inca foarte e. Ma cam nauceste - cam asa e dragostea, nu? - ba ma urca, de dau repede din ariprioare ca sa ma invartesc si sa fac vartejuri -asa cum faci vartej in apa marii si clabucesti spuma cat poti si si chiar mai mult - cand ma aduce iar in cate o unda mai profunda, si ma adoarme, de... fac pluta. Nu- mi mai vine sa misc vreun deget, sa nu tulbur starea de gratie...

Ei, diseara "ajung eu acasa" si trec pe cai. Cai zburatori, ca plecam un pic in Soare, trecand prin Luna.
Si maineeee...
.

duminică, 23 mai 2010

Jasmin

M-a incantat  iasomia de la Ajnanina. Mergeti si vedeti-o, aveti acolo o minunatie: si parfum, si poezie, si poza...

Eu o asez acum aici pe post de miere pe suflet.

Azi iasomia m-a salvat.
A venit pansament peste o proaspata interventie "pe cord deschis". Si cum veneam asa pe strada, dupa ce colindasem putin pe alei, imi facusem in vreo cinci minute operatia si tocmai ma incheiam la haina,  vad iasomia mea. O tufa superba, langa un bloc cu patru etaje pe langa care trec cand vin spre casa.
Ieri era uda toata, stralucind de picuri de ploaie, azi se insorise putin. Ma uit  la ea, o miros, rad la ea si merg apoi mai departe. Ma vede un domn. Ce fatza oi fi avut, de nu se poate stapani:
- De ce radeti, doamna? Ati castigat la Loto?
- Nu. Ma uit la iasomie. Uitati-va, acolo in dreapta.
Se uita, o vede, se intoarce la mine. Zicem in acelasi timp, eu:
- E frumoasa, nu-i asa?
El:
- Sunteti o frumoasa.
Acum chiar ma simt asa.
.

sâmbătă, 22 mai 2010

Peste margine

...

Aici, langa apele tale, toate marginile se sting,
Toate marginile,
Topite in limpezimea undelor...
Suflarea mea, suflarea ta...
De pe buze sorbita, pe buze primita, una in alta, un singur respir...
Nu mai am nimic de facut, nimic...
Sunt aici, la margine de inceput, de sfarsit, de totuna...

Agatata de rasuflare, inima plina e gata, e gata...
Un un gest, o clipire, aici, pe margine...

Orbitor e hotarul, atat de orbitor ca nu se mai vede.
Sclipeste in lumina sabia de argint
Scurt, limpede, o singura data.

Ma aplec usor peste margine si ma las...
Saaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa....

vineri, 21 mai 2010

Un pic de logica

.


N-o sa intru prea mult in asta, in logica. Jocul mintii, patruns candva in multe cute si incretituri, l-am cam lasat...
Dar utie, iti vorbesc pe limba ta... A mintii (n-o sa-i spun liniara, o las asa:minte). Pentru ca ti se pare limba ailalta prea de tot. Limba inimii. Chiar e de tot, ai dreptate.
Dar de tot e prea mult, nu-i asa?
Mai bine un pic...

Zici de entuziasm ca-i prea mult. Ca nu se potriveste cu viata. Ca e mai mult asa, pentru poeti. Nu-i realitate.
Bine, sa-i punem atunci putina logica. Putina ratiune. asa, doar de dragul jocului... Altfel n-as da cu ciocanul in entuziasm, sa-l cioplesc, ca oricum e degeaba.
Fara-forma ia forma pe care o vrea dar nu sta doar in ea niciodata. Cum sa-i faci, cum sa-l faci statuie?

Sa-o luam "metodic":
Zici de EnTheos? Ca "nu corespunde"?
"Intru Dumnezeu", ori "Dumnezeu intru" nu corespunde. E undeva, altundeva, si lumea asta de aici , asta care se crizeaza acum e prea altfel sa se potriveasca EnTheos...
Hmmmm...

Ti-a placut sa te joci. Mai tii mine pe Doom? Te saturasesi sa te tot impuste unii si altii, ti se termina viata,voiai sa fii invincibil si invizibil, sa treci prin pereti si sa fii tu ala care ii prinzi s-i toci pe urmaritorii tai.
Pac! Trecere in "God mode". Tii minte, nu? IDDQD!
Simplu. IDDQD si gata, esti in God mode. Poti sa treci printre si peste ei, dai la pusca si aruncator de flacari si gata! Yes! Esti God, puternic si nemuritor.

Daca ai putut sa faci asta, bucurandu-te de joc, poti face si acum la fel.

Asa cum tii minte IDDQD, asa tine minte si asta:

Lumea este asa cum o vezi.

Prin ochii lui God poti vedea si aici. Nimic nu-i altfel. EnTheos...
Intru Dumnezeu. Dumnezeu intru.
Asa plimba-te si asa vezi-ti lumea.

Si o sa vezi. Ooooooo! O sa vezi.

Poti trece altfel prin toti peretii.
Asa poate vei intelege cand, "intamplata" fiind sa mai cad, ma uit mai putin la cadere si mai mult la ridicare. La cadere ma uit cat sa inteleg de ce, la ridicare ma uit ca sa inteleg cum. Si mai ales sa simt.Si de aia nu privesc prea mult la taratoare, ci mai mult la zburatoare. Toate-si au rostul lor, toate. Da' eu aleg ce vreau sa fiu. Si cum taratoare am tot fost, acuma vreau si puma si vulture.
Si pe urma, dincolo de...

Vrei si tu? Good! Good for you!
(Sau... God for you)

Care e echivalentul lui IDDQD pentru asta?

Pai ti-am spus deja:
Lumea este asa cum o vezi.
.

miercuri, 19 mai 2010

Tesatorii de liniste

.
foto

Undeva, intr-o rasucire de nisipuri, se culcusise o mica asezare stransa intre case mici si rotunde, largita intre pomi ciudati, cu ramuri rsaucite spre cer, sa prinda temerarii nori avantati peste dune.
Intre casele asezate in cerc se facuse un loc batatorit si pavat ici si colo cu dale mari si mici. Copiii locului fusesera lasati sa-si incerce curgerea viselor si sa aseze peste pietre desene colorate. Asa se face ca in mica piata seara, dupa ce se retrageau carute, cai si oameni si se indepartau stivele de marfuri, ramanea sub umbre si lumini o lume desenata cu pesti, pasari, fructe si flori ciudate, tot felul de alte case si alti oameni.
De unde stiu copiii desertului de toatea acestea?
Din povestile de langa foc.
Seara locul se goleste pret de un ceas-doua, pana ce oamenii se trag pe la case si-si astampara foamea, setea si dorul de ai lor. Apoi se intorc iar acolo, in mijlocul micutei asezari, sa-si asculte povestile si sa se incalzeasca la foc.
Uneori cate unul paseste in mijloc, spune o durere, o poveste ori un vis.
Si uneori primeste sfat. Alteori nu. Iar alteori in timp ce-si rosteste intrebarea raspunsul apare el insusi. Omul il vede, surade si multumeste Izvorului Soaptelor, de unde vin toate, si intrebare si raspuns...

In seara aceea drumul adusese niste straini. Dupa praful adunat pe chipuri, pe incaltari si pe straie se vedea ca fusesera calatori multa vreme. Doi barbati, doua femei si o copila.
Se invartisera o vreme printre localnici, apoi ramasesrea trasi deoparte, spre unul din zidurile pe care apusul deja asternea umbre rosiatice. Dupa ce-si impartisera intre ei hrana si apa, ramasesera sa priveasca locul si oamenii lui.
Incet-incet furnicarea de oameni se linisti si umbra incepu sa se albastreasca si sa se intinda, pana se aduna in asternut peste case, uliti si copaci.
Dintr-una din case iesi un batran, cu o copila balaie. Purtau impreuna o toba mare, iar copila se juca desenand in aer cu batul colorat la capat, ca un bumb inflorit.
Se asezara in mijlocul pietei si copila incepu sa bata toba. Bataia se risipi repede printre ziduri si se intoarse, adunand curiosii acelei nopti.
Cercul de oameni se facu repede, iar calatorii nostri abia isi gasira un loc undeva, mai in fata.
Si in zumzaiala de glasuri ridicate usor peste sunetul tobei auzeai ici si colo rasete si mici strigate de salut. Oamenii locului se revedeau, se regaseau pentru inca o seara.
Usor bataia tobei se stinse si batranul incepu o poveste. Cantecul bland al vocii se lasa peste toti, aducand lumi departate, imagini de lupte si victorii, patanii si intelepciuni, iubiri si intrigi, toata incheiate cu bine, caci
"Totul ne e dat spre folos."
Asa sunase spusa la sfarsit de poveste. In linistea cea de dupa, cand oamenii mestecau inca intelesul istorisirii, intrebarea cazu grea:
- Chiar tot? Chiar si moartea?
Intrebase unul din calatorii straini. Ochi curiosi clipira spre dansul.
- Chiar si... spuse batranul. Chiar si ea.
- Chiar cand rapeste pe cei dragi? Cand ne sfasie inima?
Batranul privi calatorul o clipa, apoi facu semn. Randurile se desfacura si omul, ca tras pe un fir nevazut, se apropie de povestitor.
Palma arsa de soare matura cerc in praf iar omul se aseza langa batran. Umarul aproape de umar, palma odihnind langa palma.
- Ai avut in maini viata cuiva?
- Nu. Dar mi-a fost data insotirea, o vreme, cu drag si cu multa blandete. Si s-a dus.
- Ai dat viata cuiva?
- ... As fi zis altadata ca da. Dar acum stiu ca suntem doar purtatori si slujitori ai vietii. Ea vine si pleaca, doar noi punem un picur.
- Asa deci, stii. Suflarea ne e data, e dar, doar in trup putem pune o parte din noi. Si atunci? Ai avut in maini sau ai dat viata?
- Nu.
- Atunci ce ti-a rapit moartea?
- Bucuria acelei vieti impreuna. Glasul si rasul. Dragostea...
- Asa-i. Uneori ele pleaca odata cu purtatorii lor, spre alte lumi. Dar vezi, daca privesti mai bine...
- Ai sa zici ca-s alti oameni ce-ti pot aduce galsul, rasul, dragostea. Poate. Dar nu pe acelea. Si-atunci?
- Si-atunci, ce folos iti da moartea si plecarea acelora... Vrei sa stii? Chiar vrei?
- Da. Mi-ar fi poate macar o clipa dat sa gust linistea. Poate nu bucuria, dar macar linistea.
- Bine. Sa facem atunci tesatura de liniste.

... Sa facem! mumura adunarea intreaga, si se aseza mai bine in jurul celor trei: batranul, calatorul si copila.
Sunetul tobei se auzi iar, si la semnul batranului omul se lasa sa se culce pe pamantul inca purtand caldura soarelui bun...
Cercul de oameni se stranse in palmele prinse una de alta, iar sunetul tobei deschise cararea spre cantec. Incet, murmurat mai intai, apoi mult mai viu, cantecul incepu sa se teasa. Barbati se femei, lenganandu-se-n valuri usoare, ii cantau calatorului ce incepuse acum un drum nou. Drum in umbre.
Palma batranului ii tinea fruntea, sa simta si lumea de-aici...

Sub pleoapa inchisa barbatul cobora usoa pe firul cantecului. Coborarea se facu mai mult lin si odata ajuns in adancimea umbrei drumul intra intr-o apa lina. Omul, in vis, intre lumi, se lasa in apa aceea, sa curga cu ea... Plutind intre undele ei, incepu sa isi vada pe cei plecati... De undeva, parca de pe un mal indepartat, bucati de viata, una dupa alta, tesute una prin alta. Chipuri dragi, cuvinte, fapte, gesturi, atingeri... Ras si plans, vise impreuna, mers impreuna, apoi despartirea. Ramas agatat in durere, pasi afara din apa si ramamse pe un mal. Un mal de mare, cu soare lucind, cu pod de lumina pe ape, cu ziua frumoasa si limpede. Si de acolo, din apa acelei mari, iesi ea.
Asa cum o stiuse, frumoasa si tanara, zambind si plutind peste apa.
Cu ochii jucand in culorile marii, venea catre el. Cand sa fie aproape, se opri. Ramas inca in ametire, barbatul privea si sorbea adierea aceea. Acum stia de ce Frumoasa lui mirosise mereu a mare...
- Cum esti?
Intrebarea sunase bland, argintiu, ca un susur de apa. Dar buzele ei nu miscasera. Parca ochii intrebau, parca ochii...
- Sunt obosit si ars. Obosit... Si mi-e dor.
- Oare ce ti-e mai greu?
- Mi-este drumul. Fara de tine, fara de zambet.
- Oare ce ti-ar fi bun?
- Tot drumul. Cu zambetul tau.
- Iata-l. Al tau e.
Si mana intinsa spre mare se aduse in fata, prinse usor adiere pe buzele ei, apoi se lipi de gura lui, deschisa inca in mirare. Femeia zambi, stralucind bland in soare. Lumina toata se aprinse in ochii lui, in ochii ei.
- Al tau e. Poarta-l iara in lume.
- Mi-as dori si glasul...
- Glasul... vine si glasul indata. Mai ce?
- Si povestile noastre. Viata noastra.
Mana pleca iar spre mare, apoi palma inconjura sanii, deschise in managaiere cuta dulce dintre ei si atinse usor apasat. Lasata o clipa, ramase asa.
Murmurul cercului se inteti, oamenii cantara mai tare. Marea suna, adunata in valuri la picioarele celor doi regasiti.
Palma porni catre pieptul barbatului, se opri in valea dulce a gatului, cobori apoi si apasa iar usor, de data asta in mijlocul pieptului lui. Coborata in palma cu miros de mare, inima ei batea. Inima ei era vie. Urcata spre palma, acolo, pub pielea arsa de soare, inima lui se urcase, sa soarba, sa simta, sa primeasca. Asaaaa...

- Vezi?
Glasul ei, intre buzele zambitoare.
- Toate-s ale tale, asa cum au fost mereu. Zambetul tau, povestile inimii.
- Si glasul.
- Si glasul. Va veni...
- Asa... Si ar mai fi ceva. Tu. Tu cum esti?
- Eu sunt si mai fara margini. Sunt mai mult pom, si vant, si soare, si floare, si... si zambetul tau.
- ... Ar mai fi fost ceva, dar acuma pricep ca nu-i rostu-ntrebarii. Mi-as mai fi dorit...
- Atingerea. Stiu... Si mie mi-ar fi fost poate dor daca nu m-as fi facut toate astea si inca. In ploaie..
- In ploaie, acolo te-am simtit mai bine, asa-i! Mirosul de mare... As vrea...
- Stiu. Cand vei vrea sa calatorim impreuna, fii iara pe drum, ca acum. Nu-i nevoie de tesatorii de liniste. Acum stii. Doar lasa-te pe pamant, sufla bland si doreste-ti. Drumul va veni sa te ia si te va aduce aici.
Palma dulce se ridica de pe piept si arata spre mare.
Si apa lumina tot soarele din ea, stergand dintr-o data tot... Doar lumina.
Incet, leganat, cantecul cercului viu il aduse inapoi pe calator. Atingerea batranului astepta pe fruntea umezita pana ce ochii inflorira iar.
Ridicat usor de bratul batranului, calatorul se aseza si privi in jur. Chipurile cantaretilor asteptau. Omul ofta. Oftatul umbla, repetat iar si iar, prin multime.
Linistea se juca putin printre cei ramasi inca in cercul legat intre palme. Apoi galsul copilei straine deschise poteca si se facu mai intai ras, apoi chicotit, apoi intrebare:
- Cum era marea?
Omul ramase cu sufletul agatat, prins intre doua suflari. Glasul. Venise.
Raspunsul ii curse apoi din uimire, iesind singur din gura:
- Albastra si buna. Si calda, ca ea...
Batranul intra-n intrebare:
- Acum ai gasit?
- Gasit, zise omul, privind iara lumea de-aici.
Am gasit ca purtam cu noi tot. Si numai o parte, aceea agatata pe drum, se duce. Ce este in noi de la inceputuri ramane. Si zambet, si poveste, si atingere, si...
- Si glas. Desi poate suna diferit, glasul e unul singur. Al inimii.
- Al inimii, da...
- Si rostul mortii?
- Sa-ti arate viata... s-o simti...

Murmurul cercului se urca inca o data spre stelele noptii, toba suna.
Si chemata de toata cantarea, Luna iesi din pantecele noptii si zambi rotund peste lume.
Zambetul era aidoma...
.
.

marți, 18 mai 2010

Nu exista restul

.
Astazi, o gura de ceai din  "Schimbarea de forme" - John Perkins:


"Doar fii. Nu incerca niciodata sa devii. Poti fi orice vrei, nimeni nu incerca sa devii. Aminteste-ti sa fii acel ceva."


"O-Nami era un luptator renumit, cu o uimitoare forta si cunoastere in ale luptei. Putea invinge pe oricine, chiar si pe instructorul sau, atata vreme cat luptau in particular. Insa aparitiile in public erau o alta chestiune. El devenise timid si nesigur pe fortele proprii. Facea greseli prostesti si adeseori si pierdea in fata unor luptatori mai slabi decat el.
Intr-o seara l-a vizitat un maestru instructor. Maestrul avea reputatia de a fi unul dintre cei mai mari intelepti. "O-Nami", i-a spus el, "tu reprezinti Valurile Marete. Trebuie sa crezi asta. Fii asta. Mergi in camera ta. Ramai treaz peste noapte si gandeste-te la Valurile Marete. Crede in orice esti. Tu reprezinti acele furtuni colosale care distrug totul in calea lor."
O-Nami s-a retras in camera lui. A meditat toata noaptea. La inceput s-a gandit numai la valuri. Au aparut si alte viziuni, dar le-a alungat. Treptat, odata cu trecerea timpului, valurile au preluat controlul. Au umplut camera, navalind si involburandu-se peste el. Cand soarele s-a ridicat deasupra camerei lui O-Nami, aceasta era inundata de valuri enorme. Dupa aceea nimeni nu l-a mai putut invinge pe O-Nami."

"Oamenii din public au jurat ca l-au vazut pe O-Nami napustindu-se asupra adversarilor lui ca un val in spargere" mi-a spus Toyup. "Alti luptatori l-au acuzat ca le soarbe rasuflarea - ceea ce descriau ei era infrangerea prin inec!" Toyup adora aceasta poveste.

"Atinge esenta", a spus el. "Tu vorbesti despre schimbarea de forme. Pfui!
Nu este decat o chestiune de a fi.
Putem fi orice, fiindca, de fapt, noi suntem toate lucrurile.
Fiecare dintre noi e tot ce este in rest; nu exista restul."

.

luni, 17 mai 2010

In valea de Luna, Ingerul...

.
foto

Uneori raman mai mult in gradina mea. Imi place sa ma umplu de verde, sa ma umplu pana dau pe dinafara.
Stau la masuta mea din lemn de brad. Lemn mirosind a dulce, a padure, a viu... Insirate pe masa, ulcele de pamant inflorate, pline cu arome: ceai si cafea.

Si-mi place sa privesc in aburii cafelei. Mult, departe, adanc...
Daca intri adanc, poti trece dincolo, in taramul istorisirilor, acolo de unde isi trag puterea aburii de cafea. Din lumea aceea imi iau uneori si eu seva, caci orice Povestitor se hraneste cu povesti... Desi nu par adevarate, ele sunt chiar adevarate. Si cele de foc, si cele de apa, si cele de Luna, si rasaritul diminetii din burta Mamei Pamant...
Invelite in abur povestile se rotesc mai bine si fiecaruia ii este dat sa vada cat poate din adevarul lor...

In aburii de cafea am vazut o alta poveste de drum. Fac ce fac si tot in drum, in drumuri ajung...
De data asta, un drum al unei insetari... Desertica insetare. Asa cum e dat fiecarei insetari sa ajunga, sa-si cunoasca marginea, spre a sfarsi in umplere cu apa vie, apa vietii...

Intre aburi vad intai picioarele care umbla pe drum. Incaltari usoare de panza, brodate cu litere aurii. N-am mai vazut asa incaltari. Pasii usori sunt ai unei femei. Cunosc mai intai dupa salt. Desi pare lunecat, mersul are in el o vale si-o culme, apoi alta vale... Privesc mai sus, infasurand cu privirea trupul invaluit in panze de culoarea nisipului... Panzele bat peste glezne si flutura, in saltarea aceea ca de dans.
Ma uit mai bine: femeia isi poarta pletele scurte intr-un nod inflorat. O floare rosie lasata pe spate, pe gat... Salta bland si floarea, in jocul miscarii inca usoare...

Stiu ce va fi, stiu de-acum cum va sfarsi dansul, in risipirea noptii peste drum... Ma las sa privesc, alta mai buna petrecere n-am. Si iata ca seara se lasa peste noi... In locul meu, intre verde si-albastru, privesc in aburi. Aburii se tin vii, ca sa curga povestea... Privesc si vad mai departe.

Rotirea drumului si-a dus calatoarea in marginea campului. Se face deja drum prin piatra si oboseala se toarna incet... Drumul cotit printre pietre, sub mantia noptii, nu-i asa placut. Dansul se lasa in jos, se face trecere si apoi impingere a urcusului. Nu i-a spus nimeni femeii, nu i-a spus... Daca impingi muntele, si el te ve impinge. Si forta muntelui nu-i ca a ta... Urcusul se lasa greoi, pasul adoarme ici-colo, se cere oprire si rasuflare, nu-i curgere, nu-i...
Tovarasii de drum sunt departe. Povestea e inca de drumet singuratic... Si de lupta. Plecase in dans iar acuma lupta... Greul se face simtit mai ales in piept, nu-n picioare... Si suflarea se rupe, mai cade, mai urca...
Dar iata si primul tovaras: Luna. Luna ca o paine, mare, calda si buna.

Drumeata asteapta privind cresterea Lunii. Incet se mareste, se lasa mai grea peste lume... Si globul luceste, jaratic si nor in vartej de argint si de aur... Rotirea din pantecul Lunii da viata noua noptii. Femeia se pune din nou peste drum si iata, intaia data, cade impingerea. Cade lupta. Usor, usor este pasul, in marginea Lunii, in marginea drumului...
Sageti de lumina aseaza piciorul pe pietre si dau in sfarsit putere suflarii. Ca si cum femeia ar fi trasa pe fire de lumina... Incet se deschide cararea, mai mare, mai intinsa, pana da in sus, acolo, deasupra pietrisului, in valea de Luna. Valea de lumina.
Peste culmea de sus, trecatoarea peste apa. Apa, argintata in lumina, lasa spre trecere pod de lemn si face purtarea spre liniste. Doar incantecul apei vrajeste usor, pastrand firul de susur pentru cine o trece, sa-i dea bun venit in lumea de sus...
Acolo, in lumea de sus, calatoarea opreste mersul si se lasa sa priveasca de jur imprejur. Nu-i nimeni, doar ea, Luna, apa si valea de Luna.
Acolo se poate vedea.
Acolo se poate sti.
Acolo se poate uita.
Acolo se poate gasi.
Sau niciuna din astea, doar liniste.
Sau toate...

Ramasa in asteptare, femeia isi asculta rasuflarea si stie ca de aici pleaca un alt drum.
Incet, se lasa pe pamant, in impletirea de raze de Luna.

O sa vina in curand, o sa vina...

Si iata ca vine.
In raze de aur, argint si curcubeu, incet, plutitor peste valea de Luna.
Ingerul Pamantului.
Cu inima - bataie vie in piept, in gat si in ochi, femeia asteapta.
De multe vieti asteapta clipa asta.
Purtat de lumina pe raze de Luna, Ingerul a venit...

Inaltandu-si cu greu fruntea de acolo din ingenunchere, femeia - ratacita de altadata, gasita de acum -,  priveste o clipa in ochii Ingerului. In lumina albastra-de-tot, lumi peste lumi se misca usor, topindu-se una in alta... Vieti peste vieti, invartire si foc.
Ingerul canta incet. Din tot trupul canta. Cand merge si cand sta. Nu i se vad aripile, trage cu el toata zarea si nu se vad... Sunt topite undeva intre cer si Pamant...
Privirea Ingerului apasa dulce ochii femeii si pleoapele se coboara...
Calda, pe cap, o blandete vie, ca o mana usoara.

Plecata spre Pamant, femeia aude si simte in toate ale ei:

Mama, primeste-o si tine-o. Buna sa fie, calda sa fie, vie sa fie.
Mama, da-i viata in viata. Sa fie vie in viata ei, sa fie vie.
Mama, ti-am adus-o in noapte, pe drum insetat de lumina. Da-i vederea, blandetea si puterea. Sufla in ea si trezeste-i inima.
Mama...
Mana usoara se ridica si femeia se simte trasa spre cer. Apoi, dintr-o data, se lasa pe pamant moale, usoara, asternuta ca o mantie de matase.
Lipita de iarba si piatra, femeia se simte curgand ca o apa in pantecul cald al Mamei. Se scurge incet, picur cu picur, bataie cu bataie a inimii...

Canta Ingerul, departat, topindu-se in valea de Luna...

Mama...
.

joi, 13 mai 2010

Inima...

.

Faith of the Heart

In fata acestui altar pasesc in liniste...
As fi mers in genunchi, dar se cere pas lin si lunecat...
Umbra a pasului, lumina a pasului...
Lumina a umbrei...
Si cununa de raze a fruntii inaltata, dreapta...
In aplecare nu mi-e fruntea ci-s ochii. Ochii s-au plecat...
Privesc urmele mele de mai demult
Cand am mai venit aici...

Ti-am adus, inima, atatea, sa te umplu...
Nu m-am uitat prea mult la tine pe-atunci
Doar la umbrele si durerile mele
Pe care ti le-am adus tie, ca erai mare si intrau, incapeau, oricate as fi adus...

Lumina a venit mai tarziu. Mult mai tarziu.
Cu mainile pline, cu gura plina, cu ochii plini de lumina am venit...
Am venit asa cu ele, sa ti le dau.
Dar era prea mult. Oricat de mare ai fi fost, era mult.
Nu de loc era lipsa, nu de loc...
Ci de imbratisare.
Toate cele dinainte se cereau cinstite, iubite si imbratisate.
La fel ca lumina.
Am lasat lumina din palme, din gura si din ochi, jos... langa altarul acesta care esti tu, inima...

Si am intrat in tine privind larg, cu bratele deschise, imbratisand si iubind umbrele: frici, dureri, plansete, ura, cantar, insingurare, rusine si tradare, mila, pierdere, jale... multe, multe de tot...
Le-am privit si le-am primit cu drag. Apoi, sufland peste umarul drept, peste umarul stang, in sus si in jos, le-am dat drumul sa iasa si sa se topeasca in lumina Soarelui.
Pe masura ce ele se aripau in lumina, am privit lacasul tau. Acest altar care esti tu, inima...
Coborate si urcate in tine: Soarele si Luna, Cerul si Pamantul...
Si toata lumea... In tine, inima...

Mi-am luat apoi toata lumina si in mijlocul tau am dansat, lasand-o sa-si curga razele in tine.

Acum e bine.

Data viitoare iti aduc curcubee, draga mea.

Si apoi o pana de vultur...
.

duminică, 9 mai 2010

Spiritul dansului. Zorba

.
Reiau postarea asta de anul trecut pentru ca aseara am revazut ZORBA.


Zorba ramane in sangele meu si va fi si cand voi fi nisip...

Dace? Dance?  DANCE!!!! Dance, my friend! 
Traieste. Misca. Arata-te in lume. Fii inima. Asta esti, doar, nu-i asa? Inima! Si ce-i Inima in lume? DANS! Si ce-i viata? Asta... Dans!


Dance, my friend!
 
...
Cheful cel mai tare este ala in care "ma rup in figuri" si dansez. Dansul cel mai tare, cel mai puternic, cel mai cel, este acela in care lumea, viata, toate sunt subiect de sarbatoare si de ras. Si nu e un dans de femeie cu plete despletite, desi si asta imi e drag, ca dans arab, ci si mai mult imi place dansul lui Zorba.

Desi il danseaza barbatii, caci e o infruntare barbateasca a lumii, lumea asta care te sparge in bucati si si rade de tine, mie asta imi place.

Cu tot soarele in el, aruncand balansul in stanga si in dreapta, mimand caderea, saltul, aplecarea si inaltarea, inainte-inapoia, sirtaki-ul lui Mikis Theodorakis...
Devenit celebru in filmul lui Michael Cacoyannis, Anthony Queen m-a fermecat de copil si a reusit sa imi transmita acea bucurie nebuna a vietii, cand tot ce ai dispare, si nu ramai decat cu ea... Cu viata. Atunci abia ii intelegi frumusetea, golita de artificial, curata si "pe fata", ca pietrele albite de ape si de soare din Creta. Ca vartejul nebun pe care ti-l faci singur si tot tu singur il opresti...

Asa mi-a fost de clar, de ma si mir cum de am priceput, de copil, asta. A fost ceva ca si cum intr-o vraja, cineva mi-ar fi zis: "Priveste! Asta e!"
Si m-a tras din apa, cand ma scufundam, mereu, "Zorba the Greek"... Dansul solar. Dansul "zburat", cum ii spuneam eu, candva...

Dansul poate de aici imi vine. Mai intai, ca forta care misca sangele in vine, cand crezi ca nu mai ai putere. Ca puls, ca leganare slaba, care se hraneste apoi din launtru, ca focul care creste si iar creste...

Apoi a venit ca bucurie, ca celebrare, ca joc de-a jocul vetii.

Apoi ca ras eliberator, care triumfa si rastoarna orice situatie asezand-o pe partea ei constructiva. Acel "mergi mai departe" din "If", a lui Kipling...

Acel "eu sunt aici"- si marchez buricul pamantului prin faptul ca de aici incepe lumea mea. Si nu ma opresc in a-i vedea capatul...

Uneori vin aproape cei cu care imi petrec viata. Prinsi de brate, impreuna, dansand pe o muche, pe o margine rotunda, pe roata vetii. Apoi iar ne desprindem, pe urma iar ne apropiem...
Acesta este dansul.
Putere, solaritate, ras, miscare, dragoste de viata...
Acel "ma bucur fiindca sunt viu"!

Zorba, dansatorul, maestrul meu dintotdeauna...

Daca as fi putut, l-as fi luat in brate pe Kazantzakis. El l-a facut pe Zorba, din lutul dansatorilor... Si el, ca si Anthony, sunt in lumea umbrelor care ne inspira. Umbre care dau lumina...

Multumesc insa lui Yanni, tanarul grec casatorit cu o romanca din Maramures, proprietarul hotelului "Rex" din Kalambaka...
Impreuna cu doi prieteni, ne-a aratat acum multi ani frumusetea, forta, tristetea si bucuria, schimbarea, lupta si impacarea, prin dasul lor nemaivazut.
Si apoi pe noi, romanii inca ametiti de spectacolul fantastic, ne-a invatat un pic sirtaki. Un pic, fiindca asta-i mare maiestrie. Doar cat sa dam pe gat o picatura din frumusetea rosului viu al acestui dans...

Multumesc,Yanni, Nikos, Anthony, Michael si Mikis!
Efharisto parapoli!


vineri, 7 mai 2010

Saranghae

.
foto

Usor, usor de tot ma strecor pe marginea diminetii
Ma apropii lunecat de tine, sa te vad, sa te vad...
Saranghae...
Ca Fetele cerului, in norul trandafririu de deasupra valurilor,
Peste ochi iti trec, peste obraji, lin peste par...
Dulce, dulce este umbra ta...
Saranghae...
Mainile, mainile astea... Intotdeauna mirare si incantec,
Mainile calde si puternice, cu degete in care ghicesc copilarii...
Ciudat, dar mi-a fost dat sa vad omul in mainile lui...
Astea, mainile tale au fost primele in care m-am asezat,
Cu totul, cu toata, fiindca ele sunt asa de...
Saranghae...
N-o sa-ti deschid dimineata. O las sa vina singura ea toata,
Sa se picure peste tine, sa te inveleasca...
Doar parfum de cafea o sa-ti las... Si aroma de portocal,
Asezata in cupele zemoase langa ceasca ta
Saranghae...
Dinspre rasarit o sa suflu dimineata, dinspre sud in miez de zi.
Dinspre apus la amurg si dinspre nord in miezonoptica
Te voi tine in suflarea mea, mangaind si cantand incet,
Pana te vei alina.
Stiu, ti-e pasul greu acum, ti-i departe tarmul...
Vantul ce sunt acum o sa te infasoare si o sa te mangaie din cand in cand
Tinandu-ti bland drumul sub talpi
Saranghae...
.

joi, 6 mai 2010

Lumea este asa cum o visezi

"Lumea este asa cum o visezi.

Visul este tot - visul din stare de veghe cat si cel din somn, viziunile despre cine suntem si incotro vrem sa ne indreptam. Ne afecteaza toate aspectele din viata, fie ca recunoastem sau nu. Odata ce intelegi asta esti intr-o pozitie in care poti incepe sa misti energia. Atunci se produce schimbarea de forme."



John Perkins - Schimbarea de forme
.

Cafea

.
Azi am baut o cafea ABSOLUTA de la Poiematike.

Gracias, vrajitor al povestilor!

duminică, 2 mai 2010

Ia vedeti...

.
Ia vedeti ce faina-i asta:
Moartea asculta povesti

de Bruno Stefan

Pe mine m-a uns pe suflet! Mi-a facut o zi tare faina, asa ca ma duc sa mai trag o pipa... de aer curat.