vineri, 30 octombrie 2009

Dansand in inima...

..

glitter-graphics.com


Invat sa pasesc usor, fara a mai lasa urme pe zapada.
Aburii diminetii asa trec, lin si bland, fara urme peste nea, fara urme... Doar fura un pic din luciul de curcubeu, doar un pic, cat sa stie zapada ca ei au trecut peste ea si a sarutat dulce albul scanteietor...

Am furat de la abur misterul zborului lor...  Pot fi ca un fulg, pot fi mica de tot, usoara, stravezie, invizibila. Pot trece usor peste tot, chiar si peste tine.

Si totusi...
Imi caut aici, peste zapezile tale, locul unde sa pun piciorul si sa pasesc apasat. Uite, langa tampla. Asa. Pasesc adanc, adanc de tot, intru pana la gandurile tale cele mai ascunse. Ma las asa, pe firul argintiu al tamplei, aici unde ai purtat candva, si mai porti uneori, o pana de vultur... Ma las asa, si cobor acolo, in cutele gandurilor tale. Stiu, de multe ori stiu, dar ma fac a nu sti. Fiindca imi place sa te ascult. Si imi pac la nebunie conversatiile astea, din ochi... Mai ales cand esti vesel, cand razi...
Da, acolo mai pasesc apasat. Intru in adancul ochilor tai, si ma las sa plutesc in culoarea aceea atat de limpede... Pamantul cu brazi, asta e acolo, in ochii tai... Si soarele meu de dimineata, si luna... Pasesc si mai adanc si culeg de acolo visele tale, vise de matase de noapte, de luciu de zi, vise de drum, vise de nor, de munte, de acasa...
Si mai cobor pe urma usor, lunecat, pe dupa umar, peste piept, si cand sufli mai prelung, tusti! imi fac loc in suflarea ta, cand tragi iar aerul in trup, si gata... curg in inima. Aici stau si doar sunt... Ma minunez si ma incant. Si cand e vremea potrivita, pasesc incet, atingand in stanga si in dreapta, desenand cuvinte cu talpile mele...
Nu, nu-ti calc inima in picioare. Ci scriu pe ea povesti de dragoste. Dansez un dans strabun, in care pasii scriu cuvinte magice, descantece, pecetluind impliniri...
Uite aici, dans pentru fiecare vis.
Iti las si un vis, unul nou. Nu, nu e al tau, e al meu... Desi seamana bine cu ce ai pus si tu in luna, spre implinire.
Daca trei nopti la rand il vei visa, atunci va ramane aici, in inima ta.
Ce va mai fi cu el, cu noi, vom vedea...

joi, 29 octombrie 2009

Incantare

...

foto

...MMMMMMM...

Iar e una de-aia... O pala uriasa de vant... un vant solar, dar din Soarele mare, care ne tine pe toti in viata...
O pala fina, care ajunsa asa, peste lume, pare un val urias...
Vvvvvv!... lumea o ia in stanga
Vvvvvvv!... lumea o ia in dreapta.
Ca la o bataie de inima, doar ca se misca lumea dreapta-stanga, ca-ntr-o uriasa Ciuleandra...
Bate vantul asta si ne ia pe sus, pe indragostiti, si ne tine asa, agatati, inmuiati in Iubire...

Iubitule, ce-ai facut?
Mi-ai scos baierile mintii, care s-a varsat peste lume, s-a dus de-a dura, s-a risipit...
M-ai ridicat in vartejul asta urias, si ma tii aici, deasupra lumii, sa vad uimitoarea lumina a Vietii...

Din mijlocul universului, unde m-ai pus, vad tot si ma tii sa nu orbesc de stralucire, de minunare.

Aud cantecele lui Rumi, pierdutul indragostit, ca si mine, pierdut in Tine, topit, curgator cantaret al Iubirii.

Mi-ai luat toata suflarea si ai facut-o apa, sa curga vesnic in cantare, in incantare, in adorare...
Ce ma fac eu acum? Nimic, nimic nu mai pot sa fac, doar respir aici, in mijlocul universului, privind la Planeta Albastra si curgand peste ea cantare indragostita...
.

Un fulger...

...
"Mi-am pierdut mintea si am cazut in imparatia inimii."

Dan Millman - Calea luptatorului pasnic

miercuri, 28 octombrie 2009

Revedere : Mate de Coca (7). In burta Mamei (I)

...

M-am intors la povestile astea. Am facut aseara o noua scufundare. Despre scufundarile launtrice e mai altfel de povestit, nu e usor sa gasesti cuvinte. Nu ca mi-ar fi greu sa le dau pe fata - nu mai e nimic de ascuns, dimpotriva, e vremea iesirii, a dezvelirii, caci am aflat ca nu am de ce sa nu... am doar sa da... dar nu poti prinde in cuvinte ceea ce gasesti ascuns in tine. Izvorul launtric e uluitor si intalnirea cu el e mereu ametitoare... Pana iti revii, in forma in care poti spune, e ceva timp... Si tot nu poti spune tot...

Intrarea in propria sursa e ca o intalnire cu momentul facerii tale. Si asta m-a readus ieri - in timp ce vorbeam cu un om, un necunoscut (pana atunci) despre asta, despre miez - la povestile din Peru.
Alea care mi-au deschis palmele, din care a inceput sa curga ce gasesc tot mai adanc, inauntru.

O sa pun cateva aici, pentru cei ce inca nu stiu de unde e si cum e cu Mikka, asta...
( Poata afla ei, mai repede decat mine, de unde si cum...)

Prima revedere: In burta Mamei.



In ziua aceea cu ceata, dupa descoperirea Soarelui, am avut parte de o alta experienta transformatoare. Inca isi foieste aripile peste mine purtandu-ma usor in zborul vulturului, peste Machu Picchu. Inca mi se tot desfac minuni din ea, caci asa o "intamplare" nu este stransa doar in momentul acela, desi trairea a fost patrunsa atunci. Ceea ce a deschis intamplarea asta, pentru mine, este un alt fel de a trai. Un inceput. Sau o initiere, cum zicea Mallku.

Dupa ce ne arsese pe fata soarele care era doar in simtire, nu si pe cer, ne-am strans un pic in gura grotei si am asistat la o alta intamplare. Timpul povestii ei e altul...
Dar dupa aceea, ne-am trezit purtati cativa pasi mai la dreapta, pe o poteca, pe buza stancii, dincolo de care am dat de un loc mai larg si de o scobitura in munte. In stanca, ca o gura strambata de ras, o taietura isi arata spre noi maruntaiele de piatra, printre umbrele launtrului.
Mallku a inceput sa spuna ca unii din noi ar putea incerca experienta urmatoare. Ca se trece prin stanca, strecurat, devenind asemeni sarpelui, fortand ajungerea in partea cealalta prin lunecari si pipairi.
"E ca si cum copilul iese din pantecele mamei, zbatandu-se sa treaca prin carne si cautand disperat sa scape de stransoare. E locul unde simti ca esti limitat si poti sa depasesti asta; poti trai momentul neputintei si sa il treci, ori poti da inapoi. Oricine poate opri incercarea si se poate intoarce".
Alanna, sotia lui si ghid al nostru ca si el, a trecut prima, aratandu-ne, cat am putut vedea, cum se strecoara prin crapatura piezisa, cum se impinge in talpi pe peretele stancos, se trage in maini si aluneca asemeni sarpelui, disparand apoi undeva, in sus, in umbra.
O tanara femeie a trecut si ea. Apoi, alta...
Pe urma, a aratat spre mine. Nu ma vedeam trecand asa usor. Dar am fost incantata ca el ma gasise ca potential candidat. Insemna enorm. Adica, vedeti, el credea.
Am pasit intre buzele stancii, pipaind cu palma, aplecandu-ma, mangaind piatra si sarutand-o, cum ne aratase Mallku. Semn de pretuire pentru Mama. Inca nu stiam ce vie e piatra aia, ce vii sunt toate pietrele.
Am lunecat in sus, m-am intins pe planseta de roca inclinata, si am prins cat am putut de sus cu palmele. Tragandu-ma pe coate, am incercat sa merg mai sus. Stanca m-a prins, si am crezut ca intepenesc intre falcile ei. Am dat din picioare, cautand sa ma imping in talpi, ca fata dinainte. Dar eu eram mai mica de "lungime"... Mi-am amintit de sfat:"Lunecati ca sarpele. Simtiti ca pruncul setea de aer. Treceti dincolo de ce va strange, de ce va limiteaza." Am cautat pe stanca locul mai larg, cat sa ma pot undui si sa pot ajunge cu palmele in sus, spre o margine de piarta, unde vedeam ca e o iesire, o cadere in spatiu larg si mai inalt. M-a strans stanca mai tare. Am simtit atunci sufocarea, greul muntelui in spate, clestele in coaste. M-am dus cu gandul la copilul ce se naste. Nu am fost mama, n-am nascut, dar am vazut femei nascand. Am prins ceva din cum ii este mamei la nastere, macar cu cat am putut eu sa imi dau seama. Dar abia acum ma trezeam gandind la chinurile pruncului nascut. La zbaterea lui pentru aer, pentru viata, pentru libertate. La trecerea ce pare imposibila prin tunelul stramt de carne.
Inca o sfortare, mainile ajung peste pragul stancii. Ma trag in palme, in coate, imping cu varful picioarelor. Ma opintesc si, brusc, alunec in mica scobitura de sub prag, ca un copil expulzat intre picioarele mamei. Ce usurare! Ce bine e la larg! Respir. Traiesc.
Inca ametita, ma ridic si fac pasii spre iesirea din grota. Dincolo, Alanna, cu bratele deschise, zambind, cu mii de sori intre ele, in piept, coboara sa ma intampine. Imi prinde capul si umerii in imbratisare, si intru in caldura ei. Ma umple, de la piept in jos si-n sus, un val de foc bun si bland, dar puternic. Alanna intinde mainile larg, deasupra capului meu, si cheama pe Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala, Divinul, cum vreti a-i zice. Ma umple cu mangaierea Ei, face sa simt seva care urca prin talpi si ajunge in bubuit in cap. Tremur ca si cum s-ar turna in mine foc, forta si blandete. Vad ochii Alannei care sunt acum porti prin care Universul se uita la mine. Acolo e nesfarsitul. Si netarmurita iubire.
Ma pierd in privirea aia si-i spun "Multumesc, Mama!" Zambeste. Iara, mii de sori...
Sunt martora renasterii mele, cautand sa invat a merge in noua viata.
Pasesc incet spre tovarasii mei de experienta care, cam nauciti si ei, se privesc unii pe altii si zambesc cam stangaci. Insa ochii, ochii lor spun tot. Eu imi dau seama ca inca nu-mi dau seama ce-a fost asta.
Intr-adevar, aveam sa petrec inca cinci zile dupa intoarcerea in Bucuresti ca sa invat a merge, "intre doua lumi"... Pana am putut inghiti si digera forfota orasului.



Acolo a fost prima experienta in burta mamei. Doar asta, si a fost enorm. M-am intors fara multe din zidurile carate cu mine atata timp. Am lasat acolo zbateri si temeri, imbracand doar... pielea pruncului nou-nascut. Care stie, asemeni copiilor de incasi, asemeni copiilor traitorilor din zilele noastre din acele locuri, ca Mama Pamant si Tata Soare sunt cu noi pana la sfarsitul timpului. Ca suntem iubiti, orice am face, bun sau gresit. Ca viata curge prin toate fapturile si prin pietre, rauri, frunze, pasari, vant, ploaie, munte, lac... si ca toate sunt forme ale viului in lume. Ca avem in noi puterea de a trece prin stramtori si a iesi in lumina, data de Mama care ne-a aruncat in lume, prin pantecele ei urias. Ca suntem atat de iubiti!

Am pastrat o vreme in mine nasterea asta. Povestea ei. Acum se vrea pusa aici, scoasa din stramtoarea gandurilor mele, care o strang, caci ea e larga, mare, uriasa si gandurile-s prea mici. Cuvintele pot face doar o schita, dar cantecul se creste doar in suflet... in traire. Doresc oricui sa se renasca, sa se aseze iar in burta Mamei si sa se simta viu si mai ales iubit!

marți, 27 octombrie 2009

Kwan Yin...

...



Din nou, copy-paste

Ariane Buisset - Cele cinci nopti ale lui Fugen Botsasu


"- Si v-a cantat arii din China de altadata, cu salcii si cu flori de prun.[...]
- Da de unde? se razvrati Coana Lubenita. Ce va face sa credeti asta? Ne-a cantat cantece de rasadit orezul, cantece de seceris, de treierat, cantece de dor, cantece de pahar!
- Nu spune! zise demnitarul din ce in ce mai nedumerit. Dar ce era de plans in toate astea?
- Cum sa nu plangi, domnul meu! Auzeam viata! Viata noastra de fiecare zi! Muncile, mersul anotimpurilor, pamantul, campul, ogoarele... De stiut le stiam noi pe toate, cum sa nu le stim, dar mai inainte de a fi cantat ea era ca si cum nu le-am fi stiut. Ai fi zis ca pana in clipa aceea totul era un vis inselator! Cum sa va spun, in timp ce-o ascultam, totul invia! Ceva tasnea dinauntru, rupea ce-i ingradit, atat era de viu! Ma intelegeti?
[...]
- Ai auzit si tu koto-ul?
- Aya...
Se asternu alt rand de tacere.Parca incercau sa cantareasca ce anume li se intamplase.
- La inceput mi s-a parut ca-i un koto adevarat, ca-l aud purtat de valuri de-acolo, dinspre ai de sus, si-i adus incoace de vant.
- Aya... ofta celalalt.
Ii lipseau cuvintele.
- Stii, m-am intors nu ca mi-era pofta de ea, voiam doar sa ma dumiresc. Si tu? Credeai si tu ca se canta din koto, aici in mahala?
- Da' prost mai esti, frate! Cine sa cante la koto aici? [...]
- O fi fost ceva dintr-ansa, de dinauntru... Mai stii!
- Nu fi prost! Ai mai auzit tu de-o femeie din care sa iasa muzica, asa, ca un cantec de koto?
Timpul curgea incet. Clipe prelungi, parca fara sfarsit.[...]
- Si-l mai auzi? sopti cel dintai, rupand tacerea. Parea hotarat sa isi dezvaluie o taina.
Celalalat isi drese galsul ragusit.
- Nu stiu. E undeva, dar unde? Nu mai stiu. Era cand o strangeam in brate.
- Atunci...asta e!
- Crezi?
- Da. Asta-i! In ea... in tine... cum te atingi de ea auzi kotoul.
- E in capul ei?
- Tu auzi ce le umbla oamenilor prin cap?
- Nu.
- Cum crezi, mai frate, ca poti s-auzi ce-i in capul altora?
- Se poate, nu se poate, eu zic ca se poate. Daca esti...daca esti foarte...
- Foarte cum?
- Foarte bland.
- Nataraule! Nu era blanda. Era stravezie. Lumina.
- Nu lumina! Ardea!
Amutira. Razlete, gandurile alunecau departe, pe firul apei, se adunau din nou, se apropiau.
Pescarul striga deodata:
- Il aud!
Ce-auzi?
- Koto-ul!
[...]
- Unde? intreba in soapta.
- Acolo! Si arata inspre aschiile de luna scanteind la la picioarele lor. Abia daca auzeai ceva incet, ca un ecou.
Isi tinea rasuflarea.
- Fapt e ca femeia auzea tot, pricepea tot...
- Ne face s-auzim si noi...
[...]
- Nespus de aproape, departe nespus... rostea un glas necunoscut.
- Nu ni-i ingaduit sa judecam pe nimeni, zise al doilea.
- Omul este o fiinta de nepatruns, medita Watanabe.
Al treilea tacea mereu. Se intoarsera spre el. Se asezase pe jos. Plangea incet, in tacere, cu fata ingropata in palme.
- Am stiut! sopti. Am stiut!
- Vino-ti in fire, dragul meu, spuse cel dintai, imbunat.. Fiecare avem clipele noastre de slabiciune.
- Da, linistiti-va, spuse Watanabe. Ne-a rascolit pe toti aceasta intamplare.
- Fata asta!... Fata asta! ingaima omul printre suspine. Fata in chimonoul cu samburi de struguri.
- Ce-i cu ea?
- Stiu cine e!... E zeita! Fugen Botsasu, chipul pamantean al celei ce aude totul... mila intrupata... E zeita Kannon, mila insasi, fara ingradiri... fara margini... fata de toti si de toate!... Si chimonoul albastru cum e apa... nu era brodat cu samburi de struguri, nu!
- Cu ce altceva? intrebara toti intr-un glas.
- Erau lacrimi! Lacrimi siroind! izbucni omul, hohotind."

luni, 26 octombrie 2009

Mal di cuore

foto

Mal di cuor', carino, mal di cuor'...
In stele, ochii dor
Nu doar de lumina stelelor
Ci uneori, de dor.

Oricat de blanda ar fi amintirea,
Acolo, in stea, il cuore fa male...
Prea departe, prea sus, prea departe
De privirile tale.

M-ai pus in stele, sa ma-nalti...
Lasa-ma om. Una donna...
Nu sunt inca stea,
Nu inca. Lasa-ma asa...

Poate ca-ti place-il azzuro del cielo,
Albastrul de cer. Si mie, dar stii,
Uneori vrei nu doar tabloul frumos
Vrei sa atingi, vrei de mana sa tii.

Lasa-ma jos, aici, pe pamant
Sa fiu iar in casa, sa dansez si sa-ti cant
Lasciami entrare, doar cat sa respir,
"Ma non mi fuggir"...

Sunt aici, aruncata-ntre stele,
Cu inima inca vie, pulsand intre ele,
Deschide iar inima, viata, apri il cuore,
Sa gustam impreuna la gioia d'amore...
.

Aruncare de cuvinte


glitter-graphics.com

Niste cuvinte ni s-au strecurat, asa, pe sub piele, de cand eram mici... Si asa s-au dus adanc, facandu-si culcus in noi, invatandu-ne sa nu mai invatam, sa luam de-a gata.
Chiar de stim ori nu stim, ele, cuvintele, isi au forta lor si mereu oranduiesc ceva in lumea noastra.

Am facut curat si am aruncat niste cuvinte, ori le-am lasat sa moara de foame, caci nu le-am mai hranit.

Cateva din astea:

"Ce mai faci"? - in loc de a vrea sa stim cum e omul, cand dau de el, vorba romaneasca intreaba ce face. Ca si cum noi, romanii, ar trebui sa facem mereu ceva. Evident, de multe ori pentru altii. Care vin, iau si pleaca, si noi tot facem, fara a vedea captul injugarii.

Ma uit la alte neamuri:
"Wie geht's?" zic nemti, ca si francezii "comment ca va?" un soi de cum (iti) merge. Macar la ei merge ceva. Si poate fara sa pui umarul sau gatul...

Unii, mai aproape de ce e important, au adus vorba de salut spre a fi, in loc de a face.

"How are you" al englezilor, ca si "come stai" - in italiano, sau "como estas", in espanol...

Da, cum esti. Asta conteaza. Cum este omul. Sigur, "omul se cunoaste dupa fapte". Dar nu numai. Se cunoaste dupa ochi. Care arata cum este. Si poti sa faci o multime, sa te dai peste cap, sa te invartesti in tot felul de lucruri si actiuni, eu pot sa vad in ochii tai ca, desi te misti, esti fara chef de a face. Sau faci, dar te doare aici ori acolo. Cum esti, asta conteaza.

Alta vorba aruncata direct pe burlanul de la ghena: "Ocupatie". "Ce ocupatie aveti?

Oooopaa! Ocupatie. M-a ocupat ceva, sau ma ocup pe mine, in loc sa-mi las libertatea. No-nooo! Prefer "indeletnicire". Asta, da, e de la "pe indelete". Nu ma ocupa nimic, ma misc pe indelete. Mult mai potrivit pentru mine, zau!

Ma uit, prin asociere de sens, la "meserie. Ei, asta imi place! Nu pentru ca "meseria e bratara de aur", o data fiindca nu e chiar asa, si pe urma pentru ca nu pun pret nici pe meserie nici pe aur. Ci pentru ca o asociez cu "messer", adica maestru ori domn... Da. Meserias, nu?

Si una pe care am dat-o la fel, pe burlan: "cumsecade". Un om cumsecade.
Asta nu! Omul care invata cum-se-cade. Modul acela in care, pentru a face "figura frumoasa" in fata celorlalti, cazi din tine, din ceea ce iti face bine tie: te lasi la urma, iti calci pe inima, taci si inghiti, uneori te faci pres. Omul invatat cum-se-cade este plin de bunatate, amabil, dragut, dar acolo, in adanc, tine minte si aduna veninul pentru cate a inghitit, in loc sa spuna "thanks, but no, thanks". Nu fac apologia nesimtirii, ba "la din contra", dar a fi bun cu falsitate e o mare minciuna. Cel ce face doar ca sa para, e mincinos. Se minte pe el insusi, mai intai. A spune cum si ce iti doresti, cu intentia de a comunica, de a negocia, nu de a taia cu sabia, e modul cinstit de a face relatia. Nu te ajut si fac ca tine doar pentru ca mi-e frica de tine sau vreau sa obtin ceva si iata, dau arvuna. Un zambet frumos, pus ca masca, peste o colectie de ganduri otravite, e mare prostie... Mai devreme sau mai traziu isi ia plata. Nu va intrebati de ce tipa undeva, adanc, un ficat sau niste rinichi...


La fel, nu suport ideea de copil "cuminte".
Asta e exact pe dos. Bietul copil, daca are minte, gandeste, dragutul. Si poate gandi diferit. O, da pentru adulti, diferit inseamna de multe opri opus. Si un copil care e acolo, tacut si perfect dresat, e cuminte. Ce stie un copil de un an sau doi, sau trei, din "fii cuminte?". Nimic. Nu are notiunea asta. Nici noi. E doar in fel de a zice "sezi!" cainelui. Nu are treba cu mintea, cu intelepciunea. Dar copilul invata instinctiv sa asculte de dresaj, de "fa ce iti spun, ce vreau eu", pentru ca depinde de mana care ii da mancare.

"Fii cuminte!". Unul din primele noduri din Matrix.

Nu, nu sunt adepta rasfatarii copiilor. Dar, din cate am vazut la Raducu (si la mamica lui, Dana), cand i se spune cum ar fi bine sa faca, el intelege si fie accepta, fie nu. Mama ii mai arata cu rabdare, in alt fel, de ce. De ce ar fi bine pentru el asa. Si puiul incepe sa negocieze. Amandoi au dialog. Ajung poate la o a treia varianta...
Si Raducu, la doi ani, e un copil foarte istet, extrem de imaginativ, jucaus, energic, si foarte cooperant. Nu e cumine. E bun de tot. Chiar si bun de pupat si de papat!

Ma mai invart pe aici si mai fac aruncarea cuvintelor. Intre timp imi cultiv unele frumoase, gradina mea de trandafiri... Dar asta e alta poveste...

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Iar noapte de foc...

...

glitter-graphics.com

In linistea noptii imi caut locul spre propria liniste. Destul de batatorit si de larg, in ultima vreme, apare repede in jur si inlauntru.

Fac unul din focuri... De data asta, in oras. Ascuns, intre blocuri. Asta nu ca ar fi vreun pericol de incendiu - am grija sa fie un loc ferit - ci si ca sa fiu doar eu cu el...

Ca sa faci ce ai de facut, trebuie sa fii nevazut, nestiut, alunecat, fara urme, transparent...

E vant si nu indraznesc a pune pe pamant lemne mari. Ridic o gramajoara mica din ramuri, simbolica. Pregatesc toate cele. Ma asez si ascult. Lumea in jur e inca treaza: zgomot, voci, undeva e o petrecere.
Intru in liniste si respir.
Ma ridic si ma indrept spre cele patru zari, chemand vanturile, apoi Mama Pamant, Tata Soare, Bunica Luna, Stelele Surori. Si strabunii. Cei ce ne vegheaza, chiar daca nu stim sau nu mai stim de ei.

M-am nascut si am crescut in oras, fara prea multe jocuri in casa bunicilor, desi si ei si parintii mei au fost niste tarani. Oameni ai campului. De la ei mi se trage dorul asta care imi creste zi de zi. Dorul de a sta pe pamant. Pamantul. Mama. Radacina. Forta. Inima... Purtand adanc si deasupra viata. Si moartea. Tarana celor care si-au lasat trupul in pamant,dar care ne vegheaza in spirit, la nesfarsit...

Invit pe veghetori sa vina aproape. Nu apuc sa ma las in genunchi langa gramajoara de lemne, ca se coboara o liniste densa. S-au oprit vocile petrecerii. Vantul insa isi face drum peste tot, invartind aromele toamnei si amestecand frunzele prin iarba.

Incerc sa aprind focul. Nu se lasa... Incerc iar si iar... Parca aud stramosii, nevazuti, adunati langa mine, cum chicotesc, cu blandete parinteasca.
Da. Am uitat mult din copilarie. Din jocul acela, in care priveam nesfarsit in flacari, ghicind povesti si intrand intr-o alta lume. Faceam foc cu cateva bete si puneam si coceni de porumb, ma inecam si lacrimam de fum, dar radeam cu alti copii si spuneam povesti.
Da. In tabere "de oameni mari", citeam legende langa foc, spuneam glume si cantam. Recitam din Eminescu si Nichita.
Mi-am amintit cate ceva, de putina vreme. Si am invatat cantece noi. O sa cant acum, caci iata, in sfarsit, prima flacara palpaie...

Pe cat de greu s-a lasat, la aprindere, pe atat de repede s-a inaltat. Multa lumina albastra, multa. Si flacara alb-aurie, vesela, vioaie. Vantul bate rotit si arde pe rand toate lemnele, asa cum trebuie sa fie, ca sa se faca toata trecerea amintirilor si povestilor prin foc. Cant si hranesc focul. Si ma hranesc si eu din el, cu lumina si caldura. Imi trec palmele printre flacari. Si imi apar alte cantece, si imi vad iar focuri din copilarie. Ma reinnod de acolo de unde se rupsesera fire, in bucuria fara-grijii, in puterea visarii, in vederea cu ochii copilului. Albastrul vine iar, rarefiat, si ma uimesc de dansul culorilor, de umbre si lumini care vorbesc. Vantul impinge focul spre mine, iar focul vine repede si vartejit, si il las, ca e vesel si zgomotos. Flacara suiera si spune. Ma simt iar inradacinata. Intre ai mei, cei care imi spun acum din cele de altadata, din cele ce s-au spus atator siruri de ucenici... Imi creste un nou sentiment, de apartenenta la sirul acesta, al pazitorilor focului.
Focul se joaca si danseaza, se trage inapoi, se arunca inainte, suiera, misca, e viu si puternic. Plin de viata. In flacari, acolo, e un dragon. E un vultur. E un chip... Tanar, batran, copil... Copac cu ramuri albastre si aurii. Si cu sange rosu in miez...

Incet, sarpele cu multe capete se coboara spre pamant, sufland mai greu si mai greu...
Ma las pe genunchi, managai ultimele flacari si tin palmele peste ele, veghindu-le ultimele zvacniri. Tot lemnul s-a rosit, acum sunt doar palpairile sangerii, inauntru, ca nu stiu cate vene de foc, pulsand lumina rosiatica si galbuie sub scoarta arsa. Privesc si vad. Dragonii launtrici, miscand, pulsand, clipind din ce in ce mai stins...

Ma intorc iar spre cele patru vanturi, spre pamant si spre cer, multumind de hranirea focului si de veghere.
Imi plec iara ochii si palmele spre inima rosiatica ce inca pulseaza sub jar, si raman sa veghez, pana la ultima bataie.
Cant se opreste si aceasta, las locul in paza vantului, fara grija...

Focul nu a murit. A trecut in suflarea mea, in par si in piele, in sange, in oase... Pe fata, in piept, in pantece...Il simt vibrand usor, in timp ce pasesc pe pamant purtandu-l cu mine, in mine.
Si alte focuri vor mai fi, caci alchimia abia a inceput...

joi, 22 octombrie 2009

Autumn in Beijing

...


Shhhhh... shhhhhhhh.... ssssssssssssssssssssss...
Vant rotit in ramuri.
Vartejire furisa, luneca frunzele ametite. Curg in spirale adancite catre pamant.
Lumea se roteste lin, se aseaza in toamna.
Dupa focul varatic, odihna...
Sufla usor, abia simtit, campia.
Dulce, cursa incet intre panzele norilor, lumina de apus.
Se varsa dintr-una in alta culorile, nascand mare de foc pe cer.
Pe frunze, lumina lacrimata.

Stau aici pe iarba, la picioarele tale, si te privesc.
Te-ai facut aer...
Plutirea usoara a mainii imi tese privirea peste palma delicata, ca o aripa.
Ma uit si nu pot decat sa respir, intrand odata cu tine in dansul stravechi...
Rotire lina, ca o lunecare rotunda pe pamant...
Asaaaaaa... inca una, plutit. Delicata deschidere, in aripi de cocor.
Iti simt curgerea launtrica, atat de lina, de placuta, ca o matase...
Aerul e prea dens fata de lunecarea ta. Te prinde usor, mangaind miscarile blande al mainilor tale.

Sssssssssssssssaaaaaaaaaaaaa... ssssssssssssssaaaaaaaaaaaaa...
Respirul misca lumea in care te misti. Bland, dulce si totodata puternic.
Trestie de lumina...
Si iata frumoasa desfasurare a norilor... rotindu-ti bratele, luneci prelung...

Toata lumina de apus se schimba. Albastrul patrunde in foc si se brodeaza dantela noptii. Incet, insinuata bland, racoarea umple locul, lasand vantul sa se joace mai viu cu toate.

Maneca moale a hainei ti s-a facut aripa. Fluturi usor.
Privesc si ma hranesc. Sorb linistea asta, dulceata si gratia. Si...ohhh! pasul asta, atat de usor, de parca esti intr-adevar zburator pe nori...
Dansul tau misca pe chi in chi...
Totul in tot se misca bland in respir, inauntru-in afara...
Sssshhhhhhhhhhhhh.... sssssshhhhhhhhh... ssssshhhhhhhhhhhhhaaaaaaaaaaaa....

Pe albastrul noptii, iti vad marginea de lumina a trupului.
Raman aici, asteptand. Desi dansul e vrajit, te vei opri.
Voi astepta clipa aceea, sa intri in linistea si mai adanca, si mai blanda, de la final.
Pana atunci stau, sorb si respir impreuna cu tine.
.

marți, 20 octombrie 2009

... si farmacatorie

...

foto

Nu ne vazuseram de... aahhh, de cat? Multi ani. Oricum, nu ma asteptam sa te vad acolo.
Lume eleganta, pahare de sampanie, zambete de plastic si rasete de carton...
Peste toata lumea asta, mai degraba prin ea, te-am vazut. Respirul s-a oprit un pic, apoi s-a ghemuit in stomac, unde a inceput o samba nestapanita... M-am intors spre cel cu care venisem, un coleg cu care tocmai povesteam despre ultimele noutati pe piata asigurarilor. Foaaaaarte interesant subiectul, mai ales ca eu nu cred in asigurari...
Era un teren neutru si el incerca sa nu se plictiseasca. Eu oricum nu ma plictisesc niciodata, am asa, un defect din nastere...

Si am vorbit ceva, nu stiu ce, orice din ce citisem pe un ziar online. Nu stiu de unde mi-a venit brusc inspiratia si aruncam cifre cu ochii la tine...
Nu te-ai schimbat. Periculos de "deloc". Nici macar vartejul ala, care ti se face pe frunte si-l dadeai tot timpul la o parte. Ochii mari, de care iti era rusine ca sunt prea mari, luceau acolo, intre cupele de sampanie, si am ametit amintindu-mi... Candva, o singura data, am dansat impreuna. Candva, alta data, am cantat impreuna, intr-o noapte, la o casa boiereasca devenita restaurant...

Si atunci, ca si alta data, cineva imi spusese "Ce bine va potriviti"... La naiba, eram colegi si atat. Potriviti???
Nu stiam. Doar dupa ce nu ne-am mai vazut am stiut. Multe. Am asezat din franturi cate ceva, si am inteles mult din tacerile tale. Pot spune chiar ca ai fost cel mai bun profesor al meu in cititul tacerilor.
Acum te privesc prin lumea aia adunata si vad iara. Te citesc, si vad unele lumini si umbre, cunoscute. Vad si altele noi. Ti-am vazut acolo, pe umarul stang si pe brat, pana la palma, cateva taieturi, una mai adanca in spate, sub omoplat. Stiu, sunt urme ale unei aripi rupte. Degeaba ti-ai pus mantia si zambetul sclipitor, de om de succes...
Ciudat, dar asta, sa te vad acum, imi apare cand am incetat sa tot salvez oamenii din tot felul de buclucuri in care s-au bagat singuri. Si sa-i bandajez, ca pe urma sa mearga si sa-si mai faca iar una, alta...
Si totusi, vazand si stiindu-te, prinsa in norul auriu al acelor amintiri, ma hotarasc sa fac o exceptie. Una mica.
In spatele meu, acolo, in cuta mantiei mele nevazute, rade o voce: "Doar una mica, doar de data asta." Imi amintesc ca eu n-am nici un pact cu vreun greiere, asa ca las constiinta deoparte si departe.
Ma apropii. Mmmm... Gust din ceva, un dulce, habar n-am ce, langa mana ta. Te tragi un pic deoparte, pe urma ridici ochii si ma vezi.
Stiu, nici tu nu te asteptai sa ma vezi aici. E o cu totul alta lume decat cea in care ma invarteam atunci... Da, se mai intampla si de-astea. Acum ma invart in multe lumi, habar n-ai cate si habar n-avem noi cate sunt...
Zambim frumos si ne salutam: Ce-mai-faci/ce-mai-faci... Vorbim si ni se scurge timpul intre cuvinte, cade acolo, si nu-l mai stim... Ma impart, in mine, lasad vazatorul filmului sa vada de la distanta. Si imi dau seama ca se poate sa nu ne mai vedem, asa ca ar fi cazul de un acum-ori-niciodata.
Ma trag un pic mai in spate, in gest clar de a ne departa de multime. Nu rupi firul si vii incet spre iesirea in racoare, pe treasa. Desigur ca trebuia sa fie acolo o banca! Ma asez si vii langa mine, "sa mai povestim". Partea mea de actor isi face bine treaba, ca e antrenata, iar cealalta cauta cea mai buna metoda. Am sa te ajut sa scoti veninul din tine. Altfel o sa porti taieturile alea cu tine o viata. N-are rost. Nu din astea te intaresti. Nici nu se mai dau medalii pe cicatrici...
Vorbim, si intreb iara, mai adanc: - Ce mai faci? Cum iti e? Zambesti si vrei sa zici iar ca "bine"-bla-bla... Si gura ti se stramba dintr-o data - nu poti sa o stapanesti, n-are rost, corpul tau stie mai bine ca e momentul sa spuna - si se face tremurul de plans. Nu poti sa-l tii. Acum pun palma pe spate, in dreptul omoplatului. Masez usor.
- Doare?
Dai din cap, luptand cu nodul din gat. Nod pe care il vreau aruncat odata...
- Unde doare cel mai tare? Cauta si simte, unde?
Stiam ca vei atinge ficatul, tipa bietul, destul de tare.
- Sufla.
Te uiti la mine mirat. Desi ma stiai "dusa", asta inca poate nu o stiai...
- Sufla si scoate din ficat. Sufla si arunca. Varsa, da afara! Scuipa!
Respiri rapid, sufli si scoti. Respirul se duce singur adanc, drept in nod, taie, rupe si scoate. Iara si iara... Fasii de venin ies prin respir... Te lasi in sfarsit pe mana intelepciunii trupului tau, care lucreaza acum, pompand ca si cum ar fi alergatorul dupa ultimul avion pentru refugiatii de razboi.
In sfarsit, gata. Te lasi sa revii la rasuflarea usoara. Stiu, ai ametit un pic, dar nu e de la respir. Esti intr-un alt tipar acum, unul curat, trebuie sa te obisnuiesti.
Stam putin si privim spre arbustii din curte. Tacerea vorbeste destul si mult, nu-i loc sa o tulburam.
Ca intr-o scena de film, ne privim in acelasi timp. Ai o alta lumina in ochi. Stiu. Stiu ca stiai sa-ti faci asta si singur, tu stii atatea. Dar tot de la tine si de la altii ca tine stiu ca e mare drumul intre a sti si a fi in stare sa faci. Ei, am urnit impreuna starea...
Vedem deja locul unde ne vom mai intalni. Va fi undeva, pe un tarm, intr-o vara. Nu stim care, nu conteaza.
Intram impreuna in sala, in morisca de murmur. Ramanem o clipa langa aceeasi masa cu pahare, unde se pare ca sampania nu se termina niciodata. Luam cate un pahar si ciocnim:
- Suerte!

Plecand spre casa, imi apare iar imaginea ta, ramas in pragul casei frumoase, si ma bucur ca acolo, in spatele umarului stang, tocmai s-a ivit un mugur de aripa. Lumina ta frumoasa isi face loc si creste...
.

duminică, 18 octombrie 2009

Pharmakeia

...
Update

Urarile de insanatosire si-au facut efectul instant... Gracias, amigos!
Plus ca, la invitatia lui Paul (gracias!) am trecut pe elixirul miraculos - vino tinto...
Si gata! Dragonul a scos flacari pe gat, inlaturand orice raceala, si... m-am incalzit. Asa de tare, ca nu ma mai potriveam cu frigul din casa.

Am iesit in strada, unde am tras o repriza de dans cu gaska...







foto


A fost frig zilele astea, foarte frig.

M-am trezit ieri cu o cumplita durere de gat. N-am putut sa vorbesc prea mult, de cantat nici atat... Inca n-a plecat, tot in gatul meu sta.
Ultima oara cand am racit asa a fost in decembrie anul trecut, cand am dormit in casuta aceea de pamant din Amantani, insula de pe lacul Titicaca. Desi eram sub cinci paturi de lana de alpaca - nu mint, cinci paturi erau - aerul era asa de rece ca mi-a "taiat" gatul. Sub paturi era o caldura de cuptor, de mi-am scos pijamaua groasa si am dormit ca un bebe-ntr-o scoica, in patul scobit. Gatul insa a suferit si am supt bomboane vreo saptamana dupa ce m-am intors din tara de vis.

Acum ma doare gatul, e frig, si n-am cinci paturi din alea.
Dar am alte bunatati:
Ceai de echinacea - bineinteles, cel folsit din vechime de nativii nordamericani...
Ceai de lamaie, in care pun felii groase din pretiosul fruct, si torn pe urma tone de miere de tei.
A... am si paturica mea albastru-cer, cu norisori pufosi si stele galbene, roz si portocalii. Umblu in paturica asta si ma simt mult mai bine!
Musica de corazon, cu Santana pe primul loc, impartind tot primul loc cu Gloria Estefan, Amr Diab, si din cand in cand, dupa ce tropai pe astea dinainte, fac o pauza, cu Oliver Shanti. Ascult "Medicine Man", doar-doar...
Perne pufoase, din care poti vedea perfect un film de pe net.
Si minunatele "dorama" asiatice, si "cu oameni", si cu desene animate, din care poti sa gusti la nesfarsit, timp sa ai...
Mai am niste carti bune, bune de tot, dar asa de bune ca... nu le deschid. Mai bine imi pun muzica, pentru ca azi e zi de rasfat. Ca si ieri...
Uneori pica bine si un rasfat din asta. Mai ales cand esti racit. Ma complac - cum ar zice cineva - in starea asta si imi beau ceaiul cu lamaie - pot sa pun si rom, e bun dezinfectant si anesteziant, stiu asta din vechi lupte si razboaie - si ascult muzica.
O sa si dorm mai mult.
Si inca ceva: daca diseara ma doboara pofta, o sa-mi fac o tava uriasa cu bezele. O sa le mananc pe toateeeee....
.

vineri, 16 octombrie 2009

Don Anto'

...

foto

-Don Anto', sunteti acasa?
Palaria de paie tremura un pic si mormai.
Pe dalele mici, napadite de ierburi, sunara pasi.
- Buna dimineata, don Anto'!
Palaria se intoarse si e inclina putin.
Barbatul in haine de oras, cu pantofi prafuiti si cu o mica geanta de piele cafenie, venise in spatele casei si se oprise langa trepte.
- Am venit, ca mi-a zis dona Luz ca azi ar fi potrivit.
Alt mormait.
Din spatele barbatului de la oras se auzi un soi de chicotit. Plaria de paie tresari si se apleca spre poteca.
De dupa picioarele musafirului se iti un cap cu par ciufulit, blond nisipiu. Ochi de alune si niste dinti micuti, intr-un soi de zambet strans repede cu siret, spre un colt al gurii.
Palaria de paie se ridica si lasa vederii un chip ars de soare. Don Anto'... N-ai putea sa-i stii varsta, dar era trecut de ceva timp de tinerete. Cute fine lucrasera pe sub ochi, adancind parca ascutimea nasului subtire, putin coroiat. O tigara uriasa, de foi, completa chipul acestui taran, imbracat cu camasa de in si pantaloni de bumbac, burlaniti langa sandalele vechi, vechi cat posesorul lor.
- Am adus baiatul, asa cum am vorbit. L-am indemnat tot drumul, iara am vorbit degeaba...
Don Anto' cobori treptele de piatra si se apropie de baiat. Ciuful balai se ridica spre el, si batranul isi cufunda privirea in ochii deschisi, stand parca sa soarba lumina aceea limpede.
Mormai apoi iara si lasa tigara pe prispa de piatra. Se aseza din nou si facu semn barbatului tanar sa se aseze langa el. Omul deschise geanta si scoase de acolo niste foi si o punga micuta. Desfacu punga si-i arata batranului. Erau creionae colorate.
- Uite, cu astea isi omoara tot timpul. Nu mai am intelegere cu el. Sta si deseneaza cai verzi pe pereti, si nici nu vorbeste, toata ziua.
Baiatul, cuminte pana atunci, sari dintr-o data si-i trase barbatului din mana punga cu creioane. Omul se uita spre batran: "Vezi?". Don Anto mormai iar si, cu o miscare a barbiei indemna "continuarea", care se facu imediat: Copilul lua si foile, se culcusi intr-un loc pe iarba, luminat de soare, si incepu sa deseneze.
- Numai asta face, toata ziua... Nu stiu ce sa ma mai fac cu el.
- La scoala merge?
Vocea batranului suna straniu, facandu-l pe barbat sa tresara. Era o minune sa-l auzi pe Don Anto' vorbind...
- Merge, si invata, nu ma pot plange. Dar... De cand s-a dus ea, nu-l mai vad asa, cum era inainte. Toata curtea era plina de el si abia il strangeam pe acasa noaptea. Acum doar sta si deseneaza. Nu stiu ce sa ma mai fac cu el. Nici cu mine. Mi-e inima o gaura, un afund, un pustiu, don Anto'...
- Ati cules via?
Omul se uita mirat la batran. Dar stia ca e mare lucru sa-l faci sa vorbeasca, asa ca primi intrebarea.
- Da. A fost bine. O sa fie un vin tare bun. Au fost strugrii dulci anul asta.
- Cati ati fost?
- Ooooo... am fost multi. Au venit si Manuel cu Carmen, si don Juan al batran cu copiii, si un nepot, cu noua lui prietena.
In timp ce vorbea, revazu toata scena. Carmen culegea strugurii si canta in gura mare, si ceilalti ii raspundeau in cor, la refren, si fusesera doua zile si doua nopti de pomina. Dimineata cam rece, dar noaptea, in jurul focului, 'nebunisera cantand si se luasera la intrecere care tescuieste mai mult... Prietena lui Marco le luase ochii tuturor cand jucase pe struguri, desculta... Inca mai auzea vocile cantaretilor, cand batranul intreba:
- Ati fost si pe culme?
Fusesera. "Culmea" era locul lor, al batranilor si tinerilor plecati. Lasasera, ca in fiecare an, cate o ulcica de zeama de strugure si un colac, sa se infrupte toti cei ce culesesera via, de cand se stia a fi ea.
Isi aminti ca plansese tacut, ingenuncheat impreuna cu baiatul, langa piatra Mariei. Si-i povestise si ei cum a fost culesul, anul asta, si ce a mai facut de cand se mutase cu baiatul la oras.
- Ce ti-a spus Sebastian?
Bunicul Sebastian plecase si el de multa vreme. Fusese gradinar priceput si avusese slujba de seama la senor Costantin, cel mai bogat om din tinut. Omul nostru fusese si el o data pe acolo, pe la casa aia, ca un palat, si vazuse ce minunatie facuse batranul: gradini cu tot felul de copaci, tunsi in forme felurite, si alei intre flori, puse atat de frumos incat faceau covoare, ca niste picturi... Unduiri de culori, amestecuri de petale si forme si arome, totul era viu si colorat, ca un rai... De unde o fi stiut un om de la tara sa faca asa ceva?
Undeva, in mijlocul curtii, era o statuie din alea, din care curge apa. Un mic bazin, de marmura alba, inconjura o femeie frumoasa, alba si ea, care tinea in brate ramuri cu trandafiri infloriti. Din pieptul ei, intre sani, unde era tot o floare, curgea un mic paraias, si el se mirase cum facusera oamenii aia asa o statuie, cu inima curgatoare...
Isi aminti iar de Maria si ofta.
- N-a spus nimic, don Anto'. Doar mi-a aparut iar asa, ca in vis, si am vazut a mia oara gradina aia ce-o facuse pentru senor Costantin. Mereu vad gradina, asa frumoasa. Pacat de darul batranului, a fost un fel de pictor, dar el picta asa, cu flori si copaci. Am vazut-o o singura data si mi-a ramas in inima.
Iar mormait. Palaria de paie se trase in jos, umbrind iar chipul acela fara varsta.
Omul intelese ca asta fusese toata vorba.
- Cand sa mai vin, don Anto'?
Palaria tacu. Mainile arse de soare cautara prin camasa si scoasera o noua tigara groasa, de foi...
Barbatul isi cobori umerii si se introarse, apropiindu-se de baiat. Se apleca sa-i zica ceva, lasand mana dreapta spre umarul copilului, dar ramse cu mana in aer, impietrit. Foile albe se umplusera de desene, si aratau numai covoare de flori si copaci. Siruri de culori amestecate, insule verzi, copaci si pasari, inchipuind gradini de paradis. Si acum baiatul zugravea o statuie in mijlocul unui bazin de piatra. O femeie cu trandafiri in brate. Varful tocit al creionului albastru tocmai infatisa un fir curgand din inima statuii...
Ramas fara suflare, omul privea peste parul balai al copilului, urmarind degetele micute, si dintr-o data privirea i se umplu de ape.
Cu ochii in lacrimi, omul se intoarse spre batran. Acesta se ridicase in picioare, cu chipul vulturesc inseninat a zambet, cu ochi luminosi, intorcand spre el lumina soarelui, atat de puternica...
Mana tremuranda a barbatului atinse usor, usor de tot parul balai. Omul se cobori in genunchi in fata copilului, cautand sa vada, prin apa ce-i ineca ochii. Cu toata apa aceea, vazu soarele in ochii alunii. Biatul privi mirat spre tata, apoi spre batran. Culese din chipul de vultur caldura aceea si-si inflori zambetul si mai tare. Apoi manuta care purtase creionul albastru se ridica usor spre obrazul inlacrimat din fata lui.
Barbatul inchise ochii si se lasa mangaiat de aripa de inger.

Se ridica intr-un tarziu, adunand cu maini tremurande hartiile colorate si creioanele, pe care le puse cu grija in geanta de piele. Se intoarse spre batran.
- Multumesc, Don Anto'...
Batranul zambi si se lasa iar sa coboare sub umbra palariei de paie.
Omul de la oras pasi incet pe poteca, strangand din cand in cand pleoapele, ca si cum asa ar fi putut opri valurile fierbinti ce-i izvorau din piept, urcand sa iasa prin ochi.
In palma lui stransa, se strecura si se cuibari o inima mica, umeda si calda ...
.

miercuri, 14 octombrie 2009

Fluier...

...


In noaptea asta o sa dorm acasa.
Am urcat dealul meu, cel mic si rotund si dulce inimii mele.
S-a racit un pic casa, ca n-am mai fost demult pe aici, si am intrat asa, usor, lasand usa casei deschisa si dand odaii timpul necesar sa se obisnuiasca iarasi cu mine.
Mi-e ca un invelis, ca o piele, casuta mea, plina de cantece si povesti... Si vise implinite ori agatate de grinzi, sa se umple de arome, de culori, de voci, de istoriile spuse de cei dinauntru...

Am adus niste vreascuri culese pe drum si le-am asezat in vatra lasata pustie de ceva vreme. Am aprins focul si prima flacara, mica si rosie, a cuprins rasucit un varf de ramura de brad. Fac focul cu ramuri, ca asta am gasit pe langa poteca. Ramurile verzi ard si ele, cand pui in foc suflarea ta si-i dai inima...
Focului i se canta si i se spun povesti. E viu si treaz, mai treaz decat suntem noi de multe ori... Niciodata nu-i confuz, temator, ezitant, si mai ales inconstient... Stie bine toate cele ce au trecut prin lemnul care-l hraneste, si ne mai stie si pe noi.
Cand da drumul albastrului, ma trag inapoi si il las sa se urce in dansul lui. Cercetez umbrele de pe peretii odaii. Aici m-am jucat deseori, cautand deslusiri si primind raspuns la multe intrebari. "Ghicitul in umbre" i-as zice, daca m-as fi vrut ghicitoare. Dar asa, doar ma joc cu jocul acesta si imi gasesc un fel de a intelege propriile raspunsuri la propriile intrebari...
Am pus pe mica sobita un ibric urias cu apa pentru ceai. In curand va mirosi grozav aici, amintind de asta-vara, cand sorbeam ceaiul in inceputul diminetii.

Pe usa deschisa imi intra primul musafir: un pui de caprioara. Astept sa-si gaseasca mai bine, mai cu curaj, unda mirosului si sa se obisnuiasca. Stiu ca urmeaza sa apara si mama. Aha! uite-o. Ii luceste in ochi jocul flacarilor si face sa para a privi cu luceferi... Mi-amintesc iar de cerb, "calauzul" meu in maiestria fluierului. N-am timp sa-mi amintesc prea mult, ca in linistea asta se aude, innebunitor, tulburator de ma secera, fluierul ala, din Anzi... Sunt pe bancuta de lemn si nu cad, fizic, dar ma topesc, ma prabusesc in mine. Ma dau pe jos, curg, ca o pasta, ca o apa... Ma intind, pur si simplu, pe podea, la picioarele caprioarei. Mi-s ochii in lacrimi si nu mai vad decat printre ape, ochii ei luceferi... Vine incet deasupra mea si ma priveste, cu botul plecat. Ma atinge pe frunte. Inchid ochii. Sunt trasa brusc undeva, in sus, prin intuneric, pe urma vad terasele verzi si cercurile de piatra din Valea Sacra. Si iara cad si mai mult in mine: Acolo, in cerc, cu "batul de putere" in mana, venise randul sa spun ce vreau. Am zis ca stiu ca va trebui sa fac o schimbare, ca o simt mare, uriasa, venind tare peste mine, si imi simt o frica la fel de mare. Dar stiu ca voi face schimbarea si cer curaj pe masura, sa trec prin ea. Si instrumente, cu care sa trec prin frica...
Acum sunt iar acolo, ma vad, de data asta imi dau seama ca aveam deja in mana instrumentul acela. Batul de putere, un fluier...
Cantec. Glas. Voce. Rostire. Cuvantul rostit, scris sau cantat.
Cantecul se aude mai tare, mai duios, ma face felii si se strecoara prin ele, printre ele, in ele, ma face praf si pulbere. Pe urma sunt sorbita de fluier, de invizibilul fluier, care ma tine in el, asa praf cum sunt, si ma scoate apoi, iara om, dar parca un om "de aer"... Nu stiu ce-i asta, dar stiu ca ma apropii in fine de ce am visat doar pana acum. De Cantaret.
Ma trezesc pe podeaua odaii, intinsa cu fata in sus. Pe sobita bolboroseste apa de ceai... Imi simt fruntea umeda si-mi dau seama ca botul caprioarei ma atinsese inainte sa intru in vis...
Ma ridic ametita si in timp ce torn apa in cana de lut, peste ultimele frunze de coca, aud inca, indepartat, cantec de fluier...
Cred ca voi ramane aici, acasa.
Visele asteapta sa se dezgate din grinzi, din grinzile Universului, si eu sunt aici, sa le prind...
.

luni, 12 octombrie 2009

Primul vis. Lupul Alb

...


In lumea asta intram usor in copilarie. In vis, faceam si desfaceam. Schimbam si croiam lumi...
Parea o coborare sau o iesire in sus, in necunoscut. Habar n-aveam ce faceam. Sau aveam, dar nu asa ca acum. Ce complicati sunt adultii! Au nevoie de teorii ca sa priceapa si pe urma sa faca ceva, ca sa fie. Mult mai castigati, de o mie de ori, copiii, care sunt cum si ce vor ei, scaldati in inspir...
Visatorul e mag. El ajunge, in inchiderea ochilor sau chiar cu ochii deschisi, la portile nestiutului, trece de ele si intra in laboratoarele Creatiei. Unde i se daruieste, iar si iar...De aici aduce cat poate purta cu el, cat poate duce, cat intelege, in lumea de zi cu zi, si numeste darurile inventii, descoperiri sau chiar miracole.
Cand te deschizi spre sursa Inimii, incepe o alta viata. Incepi sa vezi. Si asta schimba tot...

Omul din fata noastra e strain de aceste locuri. Venind din neamuri amestecate, din trei continente, ne arata cum sa intram in vis si sa citim trecutul si viitorul, care sunt de fapt fete ale singurului timp: acum.
A trebuit sa vina el, "din afara", sa ne aminteasca de Lupul Alb. Incercand sa se prinda cumva de lumea noastra, prin "cordonul" Inimii, care ne leaga pe noi toti, a intrat in lumea de vis si a cautat radacinile neamului nostru. Si cine i-a iesit in cale? Animalul de putere al strabunilor nostri: Lupul Alb. Nu stia inca de daci, de Zalmoxis... A intrebat daca pentru noi Lupul Alb inseamana ceva, fiindca lui i-a aprut "in cale" un lup alb....
Ha! A trebuit sa vina el, de acolo, din Nordamerica, de unde alti oameni cinstesc Lupul Alb in traditiile lor, si sa ne intrebe...

Prima intrare in visul "de vazut". Imi este cam frig si ma intind pe saltea, ma infund in moale, sa ma incalzesc... In spatele ochilor inchisi imi e intuneric. Toba incepe sa bata si imi pune sangele in alergare. Alerg pe dinauntru si ma vad alergand... In pestera in care urmeaza sa vedem e intuneric. Nici un semn, nici o poarta, nici o grota. Ma invartesc, caut pe langa peretii reci. De obicei vad luminos, acum e intuneric... Simt la picioare miscare, ceva cald, viu... Misca ceva. Ma impinge in picioare un corp cald, imblanit. Din calatoriile pe care le fac in ultima vreme, m-am obisnuit cu tot felul de "aparitii", dar asta e stranie. Simt mai multe prezente si incerc sa vad in intuneric. Vad ceva. Luminite albastrii. Simt moale, umed. Bot de animal, care ma miroase, ma impinge. Se freaca de mine. Sunt mai multi... Merg pe un soi de margine pietruita, pe langa perete. Incep sa vad, parca in penumbra... Un tunel in pestera, spre niste pietre mai inalte. In dreapta, perete de stanca si niste muchii de piatra, care fac spre stanga, in jos, carari spre subteran. Din radacina pietrei tasneste o apa inspumata. Curata, cristalina, cu spume albe si curgand in multe directii. Parca toata podeaua de piatra a pesterii e plina de apele astea care curg cu viteza si cu zgomot. Nu-i furie, e doar viteza, chiar un pic de veselie, asa pare murmurul asta. Cu exceptia locului in care stau si a drumului pe langa perete, e curgere de apa peste tot. Langa mine, la picioare, se tot invart si se freaca de picioarele mele trei lupi albi. Cu ochi albastri. Ma uit la ape, ma uit la ei, iar la ape... Nu am gasit altceva aici, unde trebuia sa gasesc un dar si sa-l iau, ca semn al inceperii unui proiect, al intoarcerii vietii inspre menirea ei, al desfasurarii unui drum, al facerii a ceva nou care ne pune in valoare calitatile.
Ma uit la cei trei lupi si la apele care curg si inspre stanga si inspre dreapta, si peste tot, limpezi, puternice, alb inspumate...
Si mi se lumineaza mintea... Doamne, multumesc pentru dar! E cel mai mare, ce il puteam primi acum!
Lupii stiu ca am inteles si se trag inapoi, pe drumul pe care am venit, strecurat, pe langa peretele pesterii. Merg in urma lor, ies in pragul deschiderii intunecate. Apele se imprastie in toate directiile.
Apa. Sangele Mamei. Inspiratia. Forta inspirului, care hraneste orice, pe pamantul asta, face sa nasca si sa creasca. Rodirea. Creatia. Peste tot...
Si mai ales, Dumnezeu cu chip de femeie.

Si mai ales, lupii albi. Calauzele mele spre seva asta, care se trage din adancurile acestui pamant.
A trebuit sa vina un om cu parul alb, vorbind si rostind primele lui cuvinte romanesti - iubire, bine, multumesc, - ca sa ne aminteasca de radacini...
Radacini comune cu ale altor neamuri.
Lumea e rotunda, frumoasa si magica.
.

vineri, 9 octombrie 2009

Vis

Incepe!


In sfarsit, incepeeee!

Can you see my vision?

We were turnin’ that key inside


In felul pe care sper sa il recunosc. Sa il re-cunosc.

Acela de demult si perfect actual. Prezent. Pastrat de mii de ani.

Batranii stiu. Stiu sa vada. Semne. Mesaje. Vis. Visare. Viziune.

Trecerea in aceasta lume a lumii care va sa vie. Nu mai va... Vine.

Incepe visarea... Magia facerii, din culegerea viitorului, asezarea lui in forma si suflarea in prezent.

Ma inclin in fata batranilor lumii, ai atator lumi. Pastratorii.
Visatorii si vizionarii, care impartasesc mesajele si vorbesc Limbajul Inimii, Limbajul Lumii.


Si in fata acelora care ne-au adus iar in cerc. In camera cantarii, care va chema, gazdui si transforma visele si viziunile fiecaruia.

Calatorii de vis maiestrite, tuturor, intoarcere blanda si putere de a implini...


Jakatta
My Vision (summer In White)


Tonight
Wonderful things are about to happen
All of the your wildest dreams are about to come true
So lay back and relax
Let me give my love to you

I feel like the sun
I feel like the rain
I feel like I’ve just found reason for living again

‘Cause what I’ve been dreaming
I know that it’s real
I know that there’s just no changing the way I feel

You go into my head and outta my mind
I feel that it's just the reason to be alive

And I have a secret I think you should know
I feel like I just can’t keep it
It’s deep within me
And I thought I was out of control

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling

There’s no indecision
We were turning that key inside
‘Till you get in the moment

Tonight
Wonderful things are going to happen
All of the your wildest dreams are about to come true

We’re living a dream
I see it today
I feel like all my fears are fading away

Been waiting so long
For something new
I feel like I cant stop craving for being with you

You’re into my head
I’m out of my mind
I feel like I’ve just found reason for being alive

And I have a secret I think you should know
I feel like I just can’t keep it
It’s deep within me
And I thought I was outta control

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling

There’s no indecision
We were turnin’ that key inside
‘Till you get in the moment

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling

When love was the feeling  


You're into my head...
I'm out of my mind...

Tonight wonderful things are going to happen,
All of your wildest dreams are about to come true

I have a secret
I think you should know
I feel like I just cant keep it,
It's deep with in me,
And it's deep within me
 

And I feel like I'm losing control

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling

There’s no indecision
We were turnin’ that key inside
‘Till you get in the moment

Can you see my vision
Of a red hot summer in white
When love was the feeling

Oh whatta feeling!

Feelings...

...


A fost o zi magica.
Asa cum imi vin acum zilele...

In noaptea dinaintea ei, chemasem mariachi, sa-mi cante... Inca nu imi venise cantecul meu, asta de acum.
Ieri am deschis dimineata foare usor. Si eram foarte usoara. Rarefiata... O zi a mea. Desi imi numesc toate zilele ale mele, era oricum "mai" a mea. Fiindca scria undeva, in calendar...
Nu am fost obisnuita sa-mi serbez ziua in vreun fel. Nu stiu cum s-a facut, dar, cu exceptia catorva zile "de astea", in copilarie, cand mama facea torturi "cu etaj", sa suflu in lumanari, n-am avut vreun fel anume de a sarbatori. (Nu contez pe "tratatia" de la scoala sau de la servici).
Dar am invatat in timp despre sarbatorire. Si despre celebrare. Si a fost minunat, caci nu sunt legata nici in acest fel de calendar...
Si totusi ramane in minte, acolo, intr-un coltisor, acel semn. Care arata ceva.
Ieri m-am trezit in aceasta "aura" de ceva, de "special".
M-am imbracat in ce mi-a placut, astfel incat sa-mi fie drag mie. Nu incomod. Nu "manechin". Frumos si placut mie. Intamplator, eram si frumoasa, imbracata asa.
Mi-am luat o carte de suflet si am profitat din plin de ea, in blocajul din trafic. Muzica din casti era pe masura acelei placeri...
Senzatia de dulce, de placut, de imbratisare, a crescut, in timp ce stateam pe scaun. Reciteam despre o femeie frumoasa, in vremea unei mari victorii, dupa ce isi intorsese viata si sufletul pe dos. Si asta fusese bine. Se curatase de griuri si varsase otravurile, iar acum iesea la lumina. Traiam alaturi de ea si dintr-o data... Eram intr-o agatare in timp, suspendata, intr-o pagina alba, a mea. Si m-am vazut, in acele zece minute lungi, "blocata" in trafic, in acel dar de timp facut mie. Am iesit in albul acea si am inceput sa vad. Sa ma vad, asa cum eram, in acea suspendare. Ma simteam in acel nor de bine, imbratisata in ceva nesfarsit de bland. Ma topisem si imi curgea starea asta, si nu o puteam opri. Ma umplea un bine care mi se revarsa pe obraz...
Ma vedeam, in acel timp, in acel moment de gratie. Cu trupul meu cel frumos. Inca sanatos, raspunzand, chiar cu o zi inainte, atat de bine la efort. Lucreaza atat de ascultator, e bland si bun. O minune.
Ma vedeam, cu bratele pline de darurile acelui timp. Placerea de a simti ca sunt vie. O calda zi, cu soare si senin. Pace, multa pace. Urmele atator vai al plangerii, sterse cu desavarsire. Am scotocit prin mine, cu mai mult curaj... Umblam in varfuri, asteptand sa dau de vreo piatra rea, de vreun ciob de durere sparta... Nimic. Gol. Curat. Parca fusese un vacuum cleaner. Nu aspirator, un vacuum cleaner.
Da. Sunt zece luni de cand am inviat. De cand am inceput sa traiesc. Timp in care m-am desfacut in bucati, m-am taiat si m-am cusut la loc. Pe urma au venit lumini peste lumini si au refacut, iar si iar, multe. Sunt noua, purtand totusi, din toate cate au fost, bunatatile. Mi-am simtit marea interioara. Suprafata lina, pe care straluceste lumina... Mi-am simtit focul, linistit in dimineata asta, dar arzand, acolo, tinandu-mi puterea adunata, intreaga.

Am impartit bucuria acelei zile cu multa lume. Imbratisari, cuvinte bune, telefoane, mesaje...
Iar seara...
Seara, la Rendez-vous, un rendez-vous... Intalnire de inima. Cu niste frumoase. Mi-am primit iar portii de dragoste. Blande, calde, vii... ne-am jucat si am "citit" in cartile de tarot.
M-am vazut si Regele si Bufonul Regelui. Cel care spune cu curaj si caruia nu-i sta nimic legat, ca piedica, nicaieri.. Si regele, si nebunul, spun si fac fara frica. Nebuneste, in sensul inariparii si desfacerii de limite. De lumea inlantuita.

Am venit spre casa, in noapte. Priveam luna, inca mare, inca plina. Cerul cu stele mari, clare, limpezi. Linistea noptii m-a tinut in brate pana in prag. Si m-a trecut si peste el.
M-am asezat intre flori. Am stat asa, privind la ziua aceasta, care iata, si-a trecut aripile peste mine. Frumoasa zi.
Am gustat si mai adanc din ea.
Mi-a fost data. Mi-a priit. M-a tinut de dimineata pana seara in bine. Mi-a fost liniste. Nu m-a durut nimic, pe nicaieri, nici in trup, nici in minte, nici in suflet...
Am primit tot felul de feluri de iubire. Am ras, am povestit, cu oameni minunati.
A fost senin si insorit si instelat.
Am primit niste flori minunate, dalii si trandafiri si o tuberoza.
Mi-am ascultat muzicile preferate si seara mi-am cantat iar "Malaguena salerosa", bucurandu-ma de ochii mei frumosi, care vad. Si care, in cateva zile, vor incepe sa vada si mai bine.
Si pe urma am aprins lumanarea mare rosie, cu mar si scortisoara, am ingenuncheat pe covor si am spus:

Multumesc pentru ziua asta. Am primit bucuriile ei si mi-e bine.
Multumesc ca mi-ai dat ochi sa vad... Sa imi vad toate astea.
Multumesc ca mi-ai dat iar simtirea. Ca m-ai ferit de impietrire. De innegurare, de orbire.
Imi dau seama ca din cele de azi multe imi sunt date si-n alte zile. In celelalte. N-a fost si nu e doar azi.
Multumesc de cum le-ai adus si le-ai asezat. De blandetea cu care ai facut-o, sa nu-mi fie prea mult nici preaplinul...
Multumesc ca ma insotesti, prin suflare, ca ma tii treaza. Ca nu ai ascultat atunci de ruga mea nebuna, cand iti ceream sa ma stergi de tot, sa nu mai stiu, sa nu mai simt. Ca ai facut chiar dimpotriva, m-ai dezlegat cu totul, ca sa simt in toate felurile. Cu totul.
Multumesc ca ma iubesti in felul asta. Si in asta. Si in asta. Si in asta. Si in...
Multumesc ca m-ai facut sa simt aceasta nesfarsita iubire.

.

miercuri, 7 octombrie 2009

roz

...


Intre petalele astea, de ce as tacea?

Pentru ca de mii de ani se spune ca trandafirul doar este?

Da, sunt... Dar sunt si asta nu inseama ca nu cant...

Intr-o zi langa mine a venit aici, pe camp un pastor. Si m-a gasit, trandafir salbatic, pe camp, ratacit.

Asezat pe iarba, cu ochii de cer privind cerul, pastorul m-a auzit.

Asa ca atunci am hotarat: desi stiu multe si pot multe, ca un trandafir ce sunt, n-am sa plec. Am sa raman aici, pe campul asta, pentru pastorii care trec, se culca pe iarba, privesc cerul si pot sa-mi auda cantarea.
Si mi-e dulce asteptarea...
.

La vie en rose

...


Citind o postare frumoasa, mi-am amintit de perioada mea de monocromie. De televizorul alb-negru. Multi ani, bun prieten in casuta mea "de la bloc". Luat cu "programare" la Favorit, magazinul de cartier, si cu pile, desigur, sa nu stau la coada doua zile, ci doar una...
"Diamantul" ala mi-a oferit o sansa grozava de a vedea cum vad.
Intr-o seara, dupa ce ma uitasem yo multi ani la el, am facut un joc: Mi-am acoperat, pe rand, ochii si m-am uitat cand cu stangul, cand cu dreptul. Si am descoperit o ciudatenie: nu vad la fel cu ambii ochi. Oricum vad bine doar cu ochelari, dar si cu si fara ei vedeam diferit. Cu stangul vedeam nuantele de alb si gri cu totul diferit de ce vedeam cu dreptul. Nu alb curat, nu griuri neutre, cum era "normal", ci toate intr-o usoara nuanta de... roz.
Albul era un roz foaaaarte pal, si griul era un gri-roz.
Acum am tv color, - la care nu ma uit, ca am net - si nu mai fac jocul, dar de atunci, de la experienta aia - sansa grozava pentru generatia mea, televizorul alb-negru - stiu ca eu chiar vad viata in roz. La propriu...

Si imi explic si mai bine de ce mi se intampla acest fel de a vedea. De ce intre atatea feluri posibile de a imi aseza in fata ochilor lumea, de a o sorbi in privit, eu o vad in nuante usor rozalii.
De ce am pastrat felul de a vedea intalnit la copii...

De ce mi se pare mie viata asa de frumoasa. Cu atatea nuante, cu nou si frumos, in toate, si pe sus si pe jos...
E doar un fel de a vedea asezat acolo, de cand am venit din steaua mea...
.

luni, 5 octombrie 2009

Doua tarmuri...

...

foto

Am gasit doua tarmuri de liniste.

Intai, a fost unul: al meu.
Se inghesuisera valuri, multa vreme, sa surpe malul linistii mele, sa-l doboare.
Prea tarziu... Iesise din mare malul de piatra, intins, linistit.
Nu mai fusesera furtuni pe aici de multa vreme. Nici corabii nu venisera, cu marinari rataciti. Nici cantece de sirena. Cantecul pietrei era destul, prea destul, caci piatra aceea a stancii uriase stia povestea mea si-o canta...
Ramasese totul asa, in liniste, intre valuri si spume.
Se facuse-acel tarm linistit, pe o insula mica, albastra, in lume...

Doar ca fara sa stie, fara sa simta, insula asta plutise, iar toata ramanerea pe loc se risipise.
Insula nu stia ca de fapt, in toata linistea ei, ea plutea...

Si-ntr-o zi, la rasarit, mica insula s-a trezit langa un tarm nestiut. Un tarm linistit, atat de linistit, incat nimeni nu stiuse de el. Nici o harta. Pe toate desenele cercetasilor lumii nu facuse nici un semn, nici o pata.

Insula mea invatase asa de bine sa asculte. Stia. Orice cantec, si doar murmurat, si doar inganat, il stia. Dar asta, linistea tarmului astuia, ba.
Ce sa faca acum? Insula, mai ales una linistita, nu stie de drum. Nu mai stia sa faca poteca, nici punte. Ea nici nu mai stia nici ca de atata vreme, tacuta, pe marile lumii, plutea. Credea ca statuse pe loc, si de fapt se misca...
Intalnind tarmul acela linistit, insula mea s-a fastacit. I s-au tremurat putinele tufe si copacelul acela, si singurul maces inflorit. Si trandafirii salbatici, rasariti prin minune intre stanci.
Apele intre insula si tarmul urias sunt asa de adanci...

Nemaistiind sa faca ceva, fiindca ea, de fapt, statea (asa crezuse ea) insula a privit catre Luna. Da, asta inca mai stia. Privind catre Luna, a vazut, acolo, oglindit, chipul ei si al tarmului linistit, oglindite in semne doar de Luna stiute si deslusite.
Desenul a fermecat-o, a incantat-o si i-a tulburat linistea. Doar un pic. Atat cat sa isi dea seama ca nu mai stia chiar nimic.
Si ca vrea ceva. Un pic din linistea aia noua, a tarmului, ar gusta... Tarmul acela mare, intins, generos, cu plaje multe, cu golfuri si copacei si flori si pasari-paradis... Sau cu porumbei calatori. Cu multi trandafiri albi si roz, si corai, si rosu-inchis.
Insula mai stia doar sa cante. Asta a facut. Si atunci, dinspre tarmul cel mare, adancit in linstea linistilor, un tremur s-a facut. Unul mic, abia simtit, abia valurit, pe apele dintre linistile lor.
Si atat. Nici unul din tarmuri nu mai stia sa faca mai mult. Valurind apele, tarmurile au tremurat toata ziua, pana tarziu, departe, in urmatoarea noapte. Si de sus, Luna le-a vazut, a inteles si a ras...
Aplecata pe ape, a cules val cu val si-a tesut carare de argint. Legand mal cu mal. Pe poteca lunara, cele doua tarmuri si-au asezat linistile impreuna, intaia oara...
Tarmul cel mare, urias, cu atatea bogate culori, a lasat sa-i sune de-a lungul nisipurilor mii de viori... Insula mica stia doar sa cante din frunza. Si din soapta de stea.
In noaptea asta, care a trecut, pe poteca de raze-argintata, din tremur de linisti un cantec s-a nascut.

Dupa ce mai ascult o vreme cantarea, poate mai povestesc despre tarmurile-astea, ce-au mai facut...

duminică, 4 octombrie 2009

MICROBus

UPDATE 

NU UITATI DE LUNA PLINA. IN ACEASTA NOAPTE VISELE SUNT INCARCATE IN CORABIE, CA SA UMPLE LUNA .

CORABIA CU VISE VA URCA IN LUNA
PENTRU INTARZIATI, DIN ASTIA, CA MINE, SE MAI FAC SI CURSE SUPLIMENTARE. 

Eu am cam lipsit din... mine zilele astea. Dar am mai aflat cate ceva despre vise. Despre cum se implinesc ele. Si nu ma grabesc in noaptea asta. Pentru ca am avut asa o prezenta suta la suta datile trecute, am primit onoarea de a insoti corabia in luna. Aia micuta, cursa de poimaine seara, condusa de Han Solo - Soimul Mileniului.
O sa ma duc, sa vad, sa aflu, si va voi spune... cat voi pricepe si daca voi putea.


Pana atunci, puneti-va visele intai in inima, iubindu-le muuuult-mult, pe urma si pe hartie, daca vreti. Zanele si elfii le vor purta oricum ar fi ele - scrise su nu - in Luna. In noaptea asta, maine si poimaine...
Acuma stiti cu ce se umple Luna. Ramane sa va urmariti noptile cu luna plina si sa lucrati la trimiterea viselor in Luna. In restul timpului, lucrati cum va vine inspirul, la implinirea lor!
Fie-va visele implinite, pentru voi si cei dragi voua!


 ...

Yeeeeeee! Excursie cu microbuzuuuu!


foto

Merg in vizita la "ai mei". Maminita si Papito s-au mutat la Magurele. Ala de langa Bucuresti. Eii... inca nu e vila cu piscina. Piscina ar fi de fapt, dar una din aia, facuta de mama natura, ca ploua si e loc (si lac) destul. Se piscineaza totul, urgent...

(A propos: Stiti intrebarea "-Capisci?" Da' raspunsu' il stiti? "- Pisci!"
Citit ca lumea, cu accent napoletano, adica un sh, daaa? Adica Pishiii!)

Ok. Magurele. Microbuz, ca masina n-a avut si n-are neamu' meu.
Microbuzu' pleaca... dupa ce sta ploaia. Ok. Stam un pic. Inca. Pic-pic...
In fine, plecam, yo si inca un nene. Cred ca daca eram doar yo, soferu' nici nu pleca. De ceva vreme lucrez la invizibilitate si-mi iese...
Avem in dotare si muzica. Muzica de pe "Radio Guerilla". Yo... cu Guerilla n-am nimic si tocmai de-aia, nici nimic in comun.
Trec pe rezerva mea de pe mp3 player. Selectie de suflet. Si mai avem si alte posturi radio."Bag" Gloria Estefan, ca de ieri sunt iar pe Agua Bendita si Mi Tierra.Mooor de placere cand ii striga lui Marco Antonio (asta e Marc Anthony, de la tierra lui): "Ayy, Chefe!" ("Hai sefu', bagaaaa!")
Si el incepe sa cante de pamantu' si satu 'lui...

Noi, cu ai nostri. Luam ceva lume pe drum. Se umplu scaunele. Pe la "13 Septembrie" apar papornitele si in spatele lor o familie policolor. Alta muzica. Cineva Minune sau De Aur...
Variez si eu, sa fiu una cu neamu'... Trec de pe Mi Tierra pe "Sa nu ma plangeti" - (No Llores)- , tot Glorita, remixul ala salsa, care imi provoaca adidasii pititi o vreme sub scaun.
Neeee... n-am loc sa misc, urca o noua serie. Doi amici, in geci negre de piele, facuti varza. De aia taiata fina-fideluta. Policolorii se strang mai spre spate, ca amicii au mainile lungi ca aripile de avion si le misca in tot felul de loopinguri. Nu-mi imaginam ce de loc e intr-un microbuz... Asa mi se largeste si mie aria de cunoastere si incep sa vad din ce in ce mai bine tema asta cu "nimic nu e ce pare a fi".
(A propos 2: Va livrez aici zen-ismul meu preferat:
Nimic nu e ce pare a fi.
Dar nici nu e altceva
.)

La halta urmatoare, deja pe Antiaeriana, neste mamaite cu sacose si damigene. Aha! Uitasem. Eu, picata din cer, din Paradis, din fara-timp, uitasem de must! Pai da, e vremea aia, de circulatie a sangelui viei. Circula prin tot ce ... circula. Damigene, sticle, bidoane de plastic. Unul din 49, la picioarele mele. Deja las pe Glorita si bag "Desert Rose". Trecem un pic spre invartirea aia prin desert, pe uscat, sa-mi fac primirea de onoare pentru aroma din bidon. Hait! Asta nu e must! E tuica! Nu stiu cand si cum se face, da' asta e tuica. Ma abandonez, ce sa fac, in vaporii astia (ieri am fost in scotisoara, azi... tot o esenta si ea, saraca).
Scap repede, ca pleaca bidonul mai in spate. Vine galetusa cu branza... Asta e! Sunt pe scaunul din dreapta, ala care are in fata spatiul liber cu un "loc de bagat" ceva. Ei, iata, e locul cautat de toate bagajele.



Ies din scaun si dau sa cobor, ca vad podul, atat cat pot, printre bratele marinarilor sau aviatorilor astora doi, care l-au ciocanit pe sofer ca niste hultani, tot drumul. Cer si yo coborare mai la marginea soselei. Cei doi isi dau seama si ei ca ar fi cazul sa hotarasca: Ei coboara sau nu? Decid destul de "miscator"... Imbranceli, chiote - mamaia apara damigeana cu pretul vietii. Profit de miscatoarea indecizie si in final ma strecor. Mare este Allah! Sa traiasca cine a inventat fashul, alunecos si bun, cu asta scap si din dublu Nelson. Ma strecor pe usa, dau sa zic "Multzam", cand aia doi sunt gata sa-mi cada in brate. Nu ca m-as fi jenat, dar ma stiu ca nu-s asa tare cum par. Yo a trebuit mereu sa ma descurc cu viteza, ca fortaaaa...
Primul se repede pe usa, inoata cu mainile in aer, iese si se rasuceste. Tocmai bine sa-l ia in piept pe al doilea. Asta, dupa cum se vede, voia sa coboare doar pe jumate. Adica doar o jumate din el voia. Picioarele se lipisera de podeaua microbuzului si acolo stateau. Ca de guma, indoite, da' stateau. Si sa-l vezi pe primul cum mi ti l-a luat in brate! Ca pe un copilas. Si pe urma s-a lasat pe spate, usurel, cu "copilasu' " in brate, cu fundul fix in baltoaca noroita. Aia erau zdrahoni, nu gluma. Si tot le era greu al naibii sa-si traga picioarele de sub ei. Usa se tranteste ca prin minune - nu am vazut vreo mana s-o inchida - iar soferul o tunde, fericit ca a scapat de astia doi. Ratand prima partida de wrestling in noroi pe care ar fi putut-o vedea cu totii, gratis.
I-am lasat sa miste, cu aripile alea de avion maturand frumusel prin baltoaca din marginea drumului.
Am luat-o catinel pe drumul de pietris, ascultand cu ambele urechi pe Ricky Martin, cu "La vida loca", si cu varfu' capului pe aia doi, stimulandu-se, motivational, sa iasa din situatie...
.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

NU VIN IMEDIAT

...

foto

M-am trezit... ca proasta, pe la 11.
Pusesem ceasul sa sune la 7. Indrazneala maxima, pentru sambata dimineata! Ceasul - mobilul meu, para-anormal, ca si mine - a ascultat de baietii astia doi - constientul si subconstientul meu-, care stiau foarte bine ce prostie enorma e sapte dimineata sambata. Asta e adevarat doar daca tre' sa plec pe undeva, cu trenu', dar asa? In zi normala de sambata???
Si bineinteles ca alarma a ramas fixata pe 7 si doar atat. N-a sunat, neam!
Asa ca am deschis ochii pe la 11, in lumina... soarelui, care se bagase sub dus si uda bine, de dupa nori...
Ce sa fac yo la ora asta???
(Precizez ca nu aveam nici agenda - am sters de mult si prostia asta - NO AGENDAAAA, suna un sfat al unei Frumoase, pus de mine in practica instant.) Ca acestui Campion Mondial Absolut al Lenei - adica Yo, daaa? - asta ii e cel mai placut, nu? Fara nimic de facut.
Buuuun!
Acestea fiind zise, declar sedinta deschisaaaaa...
Ce sa fac yo la ora asta? Pai, o cafeluta. De fapt aia gigantica, de sambata dimineata. Pe urma? Pe urma, ma uit pe geam. Stiam ca ploua, ca s-a auzit toata noaptea si imi scartaie si un genunchi... Umezeala si nor. Ce cer ele? O contopiiiireeee cuuu natuuuraaa...
Adica, mai concret, o baie. Una de sambata (inca) dimineata.
Asa ca acum tocmai asta fac. Nu va inchipuiti ca tastez, nu, asta e o chestie pe care o fac tot asa, para-anormal, ca multe altele.
Eu de fapt sunt in cada inspumata... Cu arome de scortisoara, desigur. Cum eu sunt si ceai si cafea, sunt si scortisoara... Sunt una cu aceasta aroma sublima, magnifica, ce intra in si pe sub piele si  circula odata cu sangele, pe unde vrea si stie el...
Spuma are si aroma de visine si de portocale. Am facut asa o combinatie, ca sunt ca un fursec urias muiat in bunaciunea asta, si ma scald, la popriu, in bine...
Muzica - nu se poate fara muzica - ma duce iar in filmele mele preferate, cu chinezii aia frumosi rau care se urmaresc pe varfurile copacilor si se iubesc timid, pe sub manecutele alea lungi de matase... Si pe urma in Cuba, sa-nnebunesc eu si sa fac tot felul de clabuci in baie...
Trecem apoi pe leeent si placuuut... Oliver Shanti, zeul muzicii de zburat... Da' mai pe sub apa, acum.
Ma topesc, ma dizolv in apaaa....
Apa, Sfanta Apa, imi intra in urechi, in piele, in... peste tot, ce mai... Si ma las asaaa... "To decooompoooose" cum zice Nielsen in muzicile lui minunate din "Oblio"...
I decompoooooose si feeeel gooood... Si uite asa, ajunge omul in mod simplu, prin experienta directa, drept in ataraxie.
Nirvana, daca vreti. Fara peyote. Fara asane. Fara uga-buga. Si chiar fara sampanie... Nu mai e nevoie, sunt in beatitudine complet...

O sa las o vreme afisul asta aici

GONE IN PARADISE

NU VIN IMEDIAT
.

vineri, 2 octombrie 2009

Frumosule, dragule, buna dimineata

...


Frumosule, dragule, buna dimineata.

Ti-s ochii setosi de lumina. Ai multa, prea multa acolo, si inca mai vrei.
Luce lumea in ei, luce lumea...

Ti-am vazut asta noapte chipul in vis.
Lumina luminata...
M-am trezit si m-am intrebat: - Oare tu, vreodat'
Te-ai vazut asa, luminat?

Nu stiu, nu mai stiu cum e lumea.
S-a scuturat de tot ce era.
Se aduna iar in farame, dar orice ar face, orice ar construi, cum a fost nu va mai fi.
S-a urcat in cer, s-a coborat pana in fundul pamantului, si s-a topit forma tinuta in cusca gandului.
Imi vad lumea ce va sa vina, venind deja pe fir de lumina...

Frumosule, frumosul meu drag,
Omule ramas inca pe prag.
Intra, intra in lumina si te priveste.
Lumina Lumii din Soarele tau straluceste.

Iti sarut ochii luciosi-luminosi
Deschide-te in asta, in stralucire, da-ti drumul...
Lasa-te luat, dus, purtat, in bunatatea vietii scaldat,
In Iubire
Binecuvantat

.

joi, 1 octombrie 2009

Inima...

...
Inima...
BUM-bum-bum-bum-bum-bum... BUM-bum-bum-bum-bum-bum... BUM-bum-bum-bum-bum-bum...
Merg pe strada si plang. Curge tot, e lichefiat tot, e plin si curge...

E atat de mare inima asta, si nu e doar sub talpi. Umple toata lumea mea. Tot ce simt acum.
Prea plinul curge pe obraji... Si nu ma lasa, ea, Inima, sa ma spulber in atat de coplesitoare stare de iubit...
Inima...
Mama... Mama... Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Pachamama... Iubita...
Inima....
BUM-bum-bum-bum-bum-bum...

 
.


.