marți, 31 martie 2009

Dez-valuirea. Scoaterea dintre valuri.

...


Foto: Jorge Royan


Ma gandeam zilele astea de ce ne lasam inca acoperiti de umbrele noastre.
Nu ca ele nu ne-ar fi de ajutor. Sunt mari invatatori, ne duc de mana, ne imping sau ne arunca in vartej, de unde tot ele ne scot. Spre a ne face si mai puternici in a capta si a imprastia in lume propria stralucire.
Dar este un timp pe care inca nu stim a-l intinde cat vrem noi... Timp impartasit cu atatia si atatea, Frumosi si Frumoase. E timp facut pentru a iubi, a ne lasa iubiti si a straluci.
Intre faldurile mantiilor cu care ne invaluim, ca sa nu ni se vada prea mult stralucirile, ne purtam pe noi insine prin viata cenzurandu-ne maretiile.
Oare trebuie ca toti sa fim lipiti la sanul mortii ca sa ne dam seama ca nu avem nimic de pierdut? Pentru ca de fapt cu mainile goale am venit in lume si tot asa vom trece in alte
lumi?
Ce e mai frumos ca stralucirea unei inimi deschise? Purtata asa, dezgolita, vazuta,in lume?
Ce e mai maret ca stralucirea iubirii, tasnind din inima si incoronandu-ne fruntile ?
Poate doar iubirea celui care vede toate astea, umplandu-se la randu-i de Frumos.

Timpul vietii noastre, petrecut in plina stralucire... Cum ar fi? Ce am avea de pierdut daca ne-am lasa sa stralucim tot timpul? Fara umbre... daca ne-am lasa sa fim vazuti.
Si daca ne-am vedea noi mai intai, asa cum suntem. Curati si luminati. Dupa ce ne vedem luminarile, ce rost mai au valurile? Intr-un anume fel, foarte palpabil, timpul nu se lasa intins, decat cu greu. Sa-l calatorim asa, deschis, nu-i oare mai de folos? Pentru noi si pentru cei ce ni-s alaturi?

A! Veti zice ca poate unii pot orbi, in jurul nostru? Nu-i asa... Ochiul e facut sa prinda orice stralucire, fiindca “inauntru” toti suntem la fel. Si ei vor invata poate mai repede sa lepede mantiile si sa dea, in sfarsit, vietii, ce e al ei: pe sine. Pe ei insisi.

Cu toate aripile larg desfacute, imi dau drumul peste lume, caci nu am decat de castigat: Bucuria zborului, cucerind toate zarile!

luni, 30 martie 2009

Astazi, ceai. Sado.

...
Sado sau Chanoyu, Ceremonia Ceaiului.



Citind “Shogun”, a lui James Clavell, pe cand aparuse prima data si se inchiria cititul cartii, pe o zi, doua, trei (atunci ma specializasem in citire rapida) ma fascinase Chanoyu... Ceremonia ceaiului.

De unde sa fi ghicit ca, peste aproape douazeci de ani, aveam sa asist la una, facuta, in mod uluitor, “pentru mine”?

Nestiute sunt cararile... In lumea internetului, am cunoscut, pe un forum, o Frumoasa. Facand ea un comment, in engleza, i-am raspuns, tot in engleza. Pe urma am vazut numele japonez si romanesc. Ne-am mai scris, bucurandu-ne una de alta. Pe urma, cam dupa un an, o foarte buna prietena mi-a scris ca o sa viziteze pe cineva, o doamna care sta in Japonia si vine din cand in cand la parintii din Bucuresti. Inima mi-a saltat, un pic... Asa am ajuns la usa ei, a Elenei, intr-o seara. Cand a deschis si ne-a vazut, s-a luminat. Am ras. Surpriza pentru amandoua, ne regaseam acum si in trup, nu “doar” in suflet.

In fiecare an ea vine in Bucuresti, in primavara si spre toamna.

Acum doua dati am pierdut ceremonia ceaiului, pe care a facut-o la o ceainarie cu parfum (si) japonez din Bucuresti. A invatat pe altii sa o faca, atat cat a putut transmite din anii multi de ucenicie ce se cer facuti pe langa o maestra.

De data asta insa, firesc pentru ea, usor ca o frunza plutind pe ape line, m-a intrebat:

-Vrei sa facem Sado?

Asa am trait frumosul in extins, in larg, in plin.

Intuisem ceva, din povesti, citiri, legende. Credeam eu ca o fi asa sau altfel...

Dar cand o vezi, e altceva. Ce sa mai zic de cand o traiesti!


Cu miscari line, precise, pe zambet, gratie si plutire, fosnetul micului tel de bamus mangaie bolul, inauntru, dandu-i viata. O apa clateste vasul, apoi o alta, curata, se toarna pentru ceai. Pamantul ars in foc, ce tine apa, frunze de ceai care au cules in ele soarele. Se pregateste absorbtia elementelor.


Cu gesturi precise, aduse din stravechi ceremonii, Elena imi aduce inainte pe cei ce in tacere savarseau ceremonia fara gres. Generatii intregi, in linste, in cerc, stau langa noi.

Ma bucura intelegerea ce mi se daruie, ca toate clipele acestei zile, cu dragoste, de catre Iubirea insasi.

Mi se sopteste iara inauntru: ” Priveste, asculta si taci!”

Oricum, linistea e cea care construieste misterul aici, si tot ea te lasa, cand esti gata, sa-l patrunzi.

Oarecum gata eram. Caci linstea imi este vechi tovaras, si maestru, si iubit, de atata timp. Si poate pentru ca “i-am fost fidela” mi-a daruit, asa, cu o tragere de cortina magica, intelegerea aceasta: “Aceasta e " traieste in acum! " ”


Ca alteori in practicile chinezesti, acuma partea de traditie japoneza imi arata perceptia extinsa. In gestul lin, prelung, exact, sta magia prezentei. Atingerea cestii si intrarea in contact. Simpla miscare a mainii, atat de bogata in simtit!

Atentia, atentia e cea care fixeaza tot si creste, in spirala, tot compexul asta de senzatii.


Cand prima data am facut miscarea cestii de cafea, acasa, acum peste un an, m-a izbit aceasta stare. Cum prinzi, cum simti cand prinzi de tot in palma corpul lunecos al cestii, cum misti, deplasand ceasca sprea dreapta sau spre stanga, si in acelasi timp simti trupul sprijinit pe podea. Senzatiile din picioare, din talie, din abdomen, miscarea mainii in toti muschii – degete, palma, incheietura, cot, pana la umar... Se simte capul sprijinit pe gat, presiunea coapselor pe gambe, cand stai intru-n soi de seiza, pe calcaie. Cand asezi ceasca pe o suprafata, miscarea se termina fix cand simti ca s-a facut contactul pe toata suprafata. Simti cand e gata. Si in acelasi timp, simti tot ce-am incercat a povesti mai sus. Mirosi, auzi... Si respiri, desigur, foarte linistit. Miscarea in atentie, cu simtirea deschisa catre tot, e uluitoare si nu mai lasa loc spre ganduri. Esti cu totul acolo, in gestul acela, parte dintr-un ceremonial complex.


Nu mai vorbesc de dedicare, de felul in care fiecare traditie trasmite, simbolic, sacrul fiecarui gest.


Intentie si atentie. Cei doi piloni ai prezentei, ai respirului in acum. Nimic in plus, nimic artificial, nimic facut doar ca rutina. Facut cu intentia de a fi total prezent in gest, in miscare.

Vazuta din afara, poate ca asa pare Sado: o aiureala, fara inteles, o "vechitura", care se transmite, dintr-un motiv obscur, noilor generatii. Dar “din afara” nu o poti vedea!


In incercarea mea de a intelege, am patruns in pic in ea, respirand in acelasi timp cu Frumoasa care desfasura sulul matasos al magiei in fata mea.

In liniste, limpezimea si claritatea mintii. E o stare de rarefiere, de usor, de placut, parca un drog a fost insinuat in sange. Dar care nu stirbeste, ci creste luciditatea.


Intre cestile de ceai,

sabie clara,

Mintea


Inainte de a bea, contemplu desenul spumei pe suprafata verde. Candva, poate se ghiceau simboluri. Nu stiu, ar fi o intrare in minte si acum nu vreau. Mi-e liniste si bine. Nici gustul amarui al lichidului verzui nu imi alunga starea de bine. Ne privim in liniste si ne bucuram de prezenta. Zambetul Elenei, o “japoneza” cu par balai, voce cantata si ochi cu zari deschise catre lume, e intr-adevar mai frumos decat imi imaginam eu la Mariko-san, iubita lui Anjin–san, in "Shogun". E atata blandete si Liniste. Pace.


Offff! A mia oara regret ca nu am inca o ceaicafeterie, cum zic eu. Dar, cine stie... poate.


Ma multumesc acum cu... foarte mult. Cu bucuria unui vis implint: Sado, mai mult decat am crezut eu ca este. Ceremonia prezentei, a propriei suflari, a propriei simtiri.


Multumesc, Frumoasa mea, pentru dar!


Domo arigato gozaimasu!

vineri, 27 martie 2009

Colibri (II). Iara, serendipitate...

Am promis, Colibri, ca in noaptea asta dansam cu Luna, cu Mama Quilla...

Ti-am adus melodia pe care ieri am primit-o in dar, pe stick, la ora de dans arab, cand faceam prima coregrafie, cu miscarile abia invatate.
Iti amintesti cum a fost, nu? Ni s-a pus o melodie, care pe mine m-a izbit in plin, si am simtit-o in plex, unde inca stai tu acum... Stiu ca ti-a placut mult, fiindca multi fiori, serpi energetici au zvacnit in trup.
Doar cateva clipe a fost, caci o alta melodie a fost aleasa, ca sa facem exersarea. Dar eu m-am tinut bine de experienta mea si am cerut melodia "mea" si ti-am adus-o acasa. Pe ea am dansat toata noaptea, ieri... si-n vis.
Bineinteles, am cautat pe net. Bineinteles, am gasit acum. Si iata ce minune!

Mohamed Munir - "Madad"... Messenger of God... Da-mi putere... Puterea de a fi pace in lume.
Coregrafia nascuta ieri noapte, spontan, uite-o aici! Rotirile dervise, rotirile cu bratele spre ceruri, finalul uimitor, extins, in coruri!
Uite ce era melodia primita tot de la tine, Colibri, pentru tine si pentru mine!
Pentru toti dansatorii acestei lumi...
Madad... Cantec pentru pace.

Ca in varianta veche, in bulgara, a lui "Erdelezi", adunata de Bregovic, unde, candva, intr-o sala mare, ca de Ateneu, bulgarii, in picioare, au cantat, cu lacrimi pe obraz
" Da-ne putere, Sfinte Gheorghe"...

Puterea de a fi pacea in lume... De a fi una, de oriunde am fi, in orice limba am vorbi...
Limbajul Inimii, al pacii, este unul singur. Iubirea il hraneste si-l trimite in lume. Si dansul este una dintre manifestarile ei.
In noaptea asta, dansam pentru linistea si blandetea lumii, Colibri!

Pace tuturor!

Colibri (I). Iar imi sunt ochii plini de stele...

photo: luis torres - Colibri de Peru http://www.panoramio.com/photo/6958862

Ce mirare ca sunt....
In lucrarea misterioasa care se face in aceste doua saptamani in care in mine canta pasarea colibri, imi ies din nou in cale pasi facuti de mult...


Intr-adevar, drumul este o spirala. Calea este redescoperire. Prin cartile lui Alberto Villoldo inteleg ce faceam, inca de cand eram copii. Calatorii in sine, in adanc, urcate sus de tot, spre crestele propriilor vise, spre viziuni.
Cand eram copii, era usor sa ni se amestece povestile in viata. Era usor sa fim magi. Era firesc sa vezi in cer destine, sa comunici cu stelele, cu prietenii de joaca, adusi in vis, sa stabilesti ca maine veti face asta sau aia, si a doua zi sa para firesc sa te vezi cu ei la fata locului. Cu trecerea timpului, s-au pierdut. Si ca sa regasesti propria ta magie, sapi iara, uneori cu pickhammere de forta, sa dai deoparte zgura cat un zid...

Colibri... Acea mica pasare ce-si poarta trupul mic pe mii de kilometri, fara sa-i pese de vartejuri, de lipsa hranei pentru drum, de ploi sau de uriesenia misiunii la care s-a inhamat. Ce daca vor fi zeci de kilometri? Ea isi urmeaza Legenda Personala. Si se hraneste cu dulceata vietii. Gaseste, unde-ar fi, ce e frumosul, se hraneste cu binele, primeste cu incantare adevarul. Este povestitorul, misticul, indragostitul de Iubit. Traind in dansul vietii, nu in jocuri triste. Luand din dezamagiri trezia, iesirea prin dez-amagire.

De cate ori am avut aripile tale, colibri! Si n-am stiut ca tu erai! Maretul dar al povestirii, al visarii, al conceperii lumii ce va sa vina prin cresterea frumosului, gasindu-l in orice...

Colibri! Tu m-ai purtat spre muzica si dans, si nu stiam de ce imi este data aceasta bucurie, de atatia ani! Erai deja in ochii mei, in suflet, in celule, facand miracole din “intamplare”, creind din nisip castele de clestar, ce vor dura in veci, caci sunt in mine. Si eu, asa cum m-ai invatat, imi pot intinde si strange marginile, dupa cum aleg sa vad.

A! Si Sa Vad! Tot tu m-ai invatat, punand in fata mea oglinzi, ape limpezi in ochii unora, furtuna si tumult in altii, mereu aratandu-mi ca sunt masti, ca nu-s eu aia, si iara ma duceai in mine, sa vad, sa inteleg, sa gust, sa pipai!

Dulceata vietii. Cand invat hranirea, ma umplu de viu oriunde as fi. Nu are importanta daca e pe stanca, pe val, pe pamantul plin de apa, in care picioarele abia gasesc putere sa se miste. E felul de a vedea ce ma hraneste.

Nu sunt cuvinte ca sa-ti multumesc. Nu am stiut ca tu esti, colibri! Mi-ai aratat un alt mod de a trai, m-ai scos din moarte de cateva ori, mi-ai aratat culorile vietii si mi-ai pus in mana:
Penel, sa colorez cum vreau propia harta.
Arcus, ca cant cu glasul si pe struna poeziei.
Valul prelung, de dansatoare, sa pot sa scot in lume, prin miscare, ce ma inveti despre ce e lumea.
Pe Urim si pe Tumim, sa aleg. In inima, prin simt, se face alegerea.
Firul povestilor, sa pot a da prin vorbe, in lume, arta de-a visa.
Si intre toate, prima, cea mai mare, vraja... magia... trairea in Iubit. Dorinta arzatoare de a fi topita in vraja iubirii de Iubit. Aici, Rumi imi este iar luceafar, facand lumina sa-mi arate calea.

In dimineata asta mi-au fost iara ochii plini de stele. De cu seara ma prinsese jocul lor, caci a fost o noapte senina. Pe muzica si dans sfarsind iar ziua, am ajuns acasa si stelele au intrat cu mine, pe usa. Am deschis calculatorul, citind scrisori de la prieteni - priveam iar printre stele. Cu ochii inchisi, pe perna, le vedeam si m-au luat in vis. M-au dus iar printre ele, si mi-au spart iar pieptul, facand si mai mare deschiderea inimii. Nu doare tare, dar e acolo, deschidere, largire, tras si marit locul, sa intre si sa iasa respirul dragostei.

Cand am deschis ochii, aveam stelele tot in ei, privind lumea dinauntru in afara, cu scanteieri.

Si toate, de la tine, Colibri!
Azi ma despart, simbolic, de tine, caci vulturul m-asteapta deja pe creste, sa zburam. Vom face impreuna focul sacru si te voi pastra tovaras, caci asa mi-ai fost, de cate vieti, oare?

Pentru tine si cu tine, Colibri, in seara asta voi dansa cu Luna, si stelele vor fi cu noi acolo, sa sabatorim bucuria de a fi iubiti!

miercuri, 25 martie 2009

Bon cu valoare fixa: Zece mii...

Intr-o calatorie din duminica ce a trecut, am revazut un episod din povestea mea. Acum doua primaveri ma lasasem iar in bratele potecii care ma poarta prin lume, abadonand, abandonand-ma in ape si facand pluta...

Eram intr-o alta (scurta, acum) perioada de jobless, cand voiam sa fac miscari intr-un sistem ingust, cautand sa dau la vasle spre unde vreau eu.
Figuri de ceara, multi strambau spre mine a NU, si argumentul lor era incadrarea intr-un tipar din care ei nu si-ar fi imaginat sa vrea sa iasa.

Veneam spre casa, seara, pe alee, privind verdele primaverii cum isi croieste loc in crengile copacilor. Pomii astia, perseverenti, in fiecare an, atat cat sunt in picioare (uneori si doborati, intr-o parte) nu se lasa... Chiar daca apa sau lumina nu le-au fost destule, ei tot dau verde catre lume, caci asta e unul din rosturile lor.
Privindu-i prin lumina felinarelor rozalii de langa drum, ma gandeam la ziua ce-a trecut si imi puneam o intrebare. Venise asa, chemata de evenimentele din zi, in care usi lumesti se inchisesera. Imi era liniste. Nu aveam nici un val pe apa linistilor mele, caci eu alesesem sa fac pluta. Oricand puteam sa ma urc iar in barca...

Dar ma-ntrebam, dupa asa o zi:
“Oare ce da valoare unui om? Care-i valoarea lui, pe care pot s-o vad in lume, pe ce criteriu o pot masura?”

In timp ce faceam asta, cautam in buzunar dupa cheile de la intrarea in bloc. Lipit de port-chei, un biletel alb mi-a cazut din buzunar, pe asfaltul de sub picioare. M-am aplecat sa il ridic. Era biletul de la maxi-taxi, cu care circulasem dimineata.
M-am uitat pe el si am citit.

S-a clatinat pamantul cu mine.

Doamne, ce raspuns la intrebare!! Doamne, cat de frumoasa iti este tesatura! Doamne, ce mare ti-e iubirea!

Pe biletel scria: Bon cu valoare fixa : 10.000

Bon cu valoare fixa: zece mii.

Valoare fixa...
Cele zece mii de lucruri...

De neschimbat, venind din insusi Tao, cel ce numit de este, nu e insusi el...
Privind spre el intrezarim de unde s-a facut, in om, valoarea...


In linste, am intrat in casa.
Si tot in Casa ma gasesc si astazi...





"Tao a dat nastere unei singure surse
Cea care a dat nastere la doua lucruri.
Apoi la trei lucruri,
Apoi la zece mii..."

("Tao Te Ching" - Cartea Caii si Virtutii)

luni, 23 martie 2009

Dove si trova...

...
Joi seara, troleibuzul m-a dus acasa trecandu-ma printr-o piesa de teatru.

Am urcat si, cum fac de obicei, am cautat un locsor mai liber, sa ma pot misca si sa-mi pun muzica preferata in urechi... Pana sa ma scotocesc sub fermoarul hainei, dupa micul MP3 player, o voce s-a miscat aproape de mine cu o cantare lunga si usor monotona:
“Dove si trova la chiave. La chiave si trova sul tavolino”...
Ma uit spre dreapta. Un “nene” imbracat “normal”, cu o pancarta pe care nu vad ce scrie caci e intoarsa spre partea opusa vederii mele.
Continua cu o joaca a cuvintelor ce ma face sa rad pe dinauntru. Face calambururi latinesti si italienesti, destul de fine. Vorbeste tare si oamenii evita sa il priveasca.
“Il mare - marmelato...” Pune intrebari si da raspunsuri, in rol alternat profesor-elev. Lipseste doar tabla neagra a copilariei mele.
Aud iar: ”Dove si trova il museo di Prado? Il museo di Prado si trova a...?”
“Madrid!” tipa mintea mea, cerand repede miliardul castigatorului.

Si miliardul imi piiiica in caaaaaap! Ameeeeen!

Imi vad reactia si mintea prinsa in capcana.
Fara a fi (inca) telepata, imi dau brusc seama de lumina facuta in capsor: oamenii din troleibuz il cred pe omul nostru nebun. Pai, uite ce spune el, cu voce tare!
Si eu, eu ce-am facut? “Madrid!” a tipat mintea mea, raspuns, intrand in jocul lui.
Ce aiureala!
In capul nostru, ca si-n capul lui, moristi si sfori se invartesc tesand scenarii si jucand roluri, la nesfarsit. Doar ca in mine e gura-nchisa. Doar ca nu spun cu voce tare. De ce-i nebun omul asta? Ca vorbeste si spune lumii ce-i umbla-n cap? Si eu, daca tac, oare am liniste-n gradina de sub frunte? S-avem pardon! Doar ca nu zic, nu dau stire despre ce-mi toaca moara mintii in tacerea stransa sub buze.

Kenichi, medicul cel bun si bland din “Satorare” - o “dorama” japoneza – e un ... satorare, de unde si numele filmului. Un om suferind de o boala foarte rara: gandurile lui sunt auzite de cei din jur. Satorare sunt comori nationale, de ei are gija statul, fara stirea lor. Nimeni nu trebuie sa le arate ca le aude gandul. Si ei invata oamenii din jur despre a simti, a sti, a nu sti, a gresi, a incerca, a crede, a se teme, a iubi a uri...toate pe fata, fara ascunzis. De o delicatete dezarmanta, Kenichi invata pe cei din jur iubirea.

Tipul din masina mi-a aratat ce usor pot judeca si ma pot judeca. In mine, mintea lucreaza ca si-n el. Si din ea am ales sa sterg o eticheta, macar pentru un timp, pana ce uitarea va acoperi iar aceasta intrezarire luminoasa. Macar pentru un timp, am inteles ca sunt la fel ca el.
Cine-i nebun? Cine-i intelept?

vineri, 20 martie 2009

Mate de Coca (12). Intre ape, Focul...

...


Intre apele lacului Titicaca sunt insule ale indragostitilor. Amantani, Taquile...

Amantani, insula cu nume cantat, m-a primit dintre ape, purtandu-ma pe un drum serpuit si urcator. Locuitorii au pavat de curand drumurile, carari strajuite de portaluri, arcuiri de pietre asezate de cate un iluzionist nevazut, intr-un echilibru ce pare imposibil...

Ajungem in piata centrala, numita Plaza de Armas. Toate orasele din Peru se pare ca au cate o Plaza de Armas... In jurul unei statui, a unui razboinic din vremi pierdute prin timp, cateva bancute si flori. Localnicii, imbracati frumos, ca de sarabatorile noastre inflorate de duminica, se ridica de pe bancute si se indeparteaza discret, lasandu-ne sa ne tragem sufletul. Dupa urcusul pe dalele colorate si trecerea pe sub sapte arcuri de piatra, suntem in fine “pe teren plan” si respiram. Greu, caci aerul e rarefiat. In mersul asta pare ca impingi muntele. Cred ca de fapt intrarea in aceste taramuri se face asa, incet, ca sa fii in pace cu tine, atent pe respir si ascultand bataia inimii Pachamamei... Cum o fi sa alergi pe aici? Copiii locului o stiu, cu rasul alergat printre tufele verzi de pe margineile potecii pietruite, dar ei sunt deja oamenii insulei, noi avem de facut intrarea in pamanturile ei.

In insula am petrecut o noapte. O noapte de vis si de magie.
In micuta camera de oaspeti, in jurul mesei, am primit darul de suflet al lui Vicente. Don Vicente, care nu-si spune “don”... da’ noi stim... :)

Cu rabdare si atentie impartasita pentru toti, alege din uriasul sac frunze de coca si cheama spiritele din toate zarile, si spune incantatii stiute doar de el. “Y una cosita mas?” Fiecare isi asterne, intre dorintele celor dinainte, ruga lui de suflet.

Iesim in noapte si gasim locul unde focul va fi cel care, de data asta, va savarsi alchimia.
Un cerc viu in jurul viului focului, fiecare dintre noi cu chipul luminat de flacari, de visele personale, de visele colective, de scanteierile de pe pragul misterelor...


Vicente adapa focul cu vin. Crecuri-cercuri si rosul vinului curgand intre flacarile care descompun si recompun violetul: rosu-roz, galben-auriu, albastru.
Focul creste si danseaza. Danseaza pe cantecul Alannei, care cu dragoste il ridica din rugul ce-i raspunde, trosnind in limba Lemnului. Alanna canta pamantului si Universului. Canta pentru Pachamama, pentru TataInti, pentru Mama Quilla (Mama Luna), pentru fratii si surorile stele, pentru cei nevazuti.

“Willka... Willkanina....” Alanna canta Focului, chemandu-l pe numele sacru, alintandu-l cu dragoste. Cantam apoi cu totii.




Vicente trece “mesa” fiecaruia. Atingem cu smerenie, dam mai departe. Cercul viu oglindeste chipuri cu aceleasi culori: roz, auriu, albastru. Peste noi, un cer cu multe-multe-multe stele.
Fiecare paseste lang foc, il hraneste cu vinul rosu, se apleaca si-i incredinteaza, pe asternut de hartie, ce doreste ca focul sa transforme in propria-i faptura. Stiind ca focul asa va face.

Aproape lipiti de flacari, atingem caldura si o lasam sa se imprastie in trup. Dupa ce ultimul calator si-a facut atingerea fierbinte, ne lasam sa privim focul. Mult, adanc, intrand in vraja. Incet-incet, rosul se trage catre marginile lemnelor arse, facandu-se mic si palpaitor, sub jar.


Vicente se apropie. Parca-si intinde o aripa uriasa de vultur peste foc... Parca il invaluie, culcandu-l usor-usor in poala pamantului... Ultimele zvacniri, scurte, apoi lumina cade si coboara in negrul lemnului ars.
“Muy bien, Vicente!” Mallku a fost tot timpul in umbra lui Vicente, ca un asistent, ca un frate.
Ne imbratisam unii pe altii, cautandu-ne, incercand sa nu lasam pe nici unul neatins, nestrans langa inima. Avem intre noi niste prieteni noi, portughezi, veniti special in acest loc, sa prinda ceremonia cu Willkanina. Alchimia focului sacru.


Suntem usor ametiti, mirosim a foc si fum, avem toate stelele adunate in ochi. Nu ne mai trebuie lanterne la intors spre casa, lumina din foc asterne poteca in fata pasilor.


In urma, Mallku rade cu Vicente: “Mai, prietenii nosti inaripati te-au cam vizitat, in seara asta!”
Niste pasari isi tot foisera aripile in noapte, cautand sa “boteze” focul si pe Vicente.

miercuri, 18 martie 2009

Ce stie Dumnezeu

Scurt, plin, enorm, cutremurator, Henri Gougaud:

"Si-a asezat mana dreapta pe capul meu si mi-a suras cu indulgenta. Mi-a mai spus:
- Uita tot ce te-a impins pana la padurea asta, uita-ti copilaria cu marile ei necazuri, uita nu numai ce te-au invatat parintii tai indieni, dar si ce te-a condus catre iubire. Uita-ti dorinta de a fi bun, merituos, demn de iubire. Nu mai cauta. Demn sau nu, merituos sau nu, Dumnezeu te iubeste, fiule.
Inima mi-a tresarit. M-am simtit mizerabil si am spus:
- Don Sebastian, pentru ce m-ar iubi Dumnezeu, daca eu nu fac ce trebuie pentru asta?

- Pentru ca El nu stie sa faca altceva. Nu stie nimic altceva decat sa iubeasca. "

(Cele sapte pene ale vulturului)


Doamne, Dumnezeul meu, ce mult ma iubesti!

Mesaj catre Batranii lumii

Am primit de curand un mesaj de la Peace Group, unul din grupurile adunate ca niste copii in jurul unui om de mare drag multora: Joseph Rael - Beautiful Painted Arrow.
Il impartasec aici, pentru cei carora le canta pacea in casa, in viata, in jur...
Pentru cei care vor sa o dea mai departe.

Mai inainte, cateva cuvinte despre Beautiful Painted Arrow - Sageata Frumos Pictata:

Joseph Rael, al carui nume, Tslew-teh-koyeh, dat lui ca si copil in Picuris Pueblo, inseamna “Beautiful Painted Arrow” (Sageata Frumos Pictata), este recunoscut in cercuri largi ca unul din marii oameni " Holy Native American" din timpurile noastre. S-a nascut in 1935 in rezervatia Southern Ute dintr-o nepoata a unui sef si un nativ Picuris vorbitor al limbii Tiwa. La 7 ani, curand dupa moartea mamei sale, a plecat sa locuiasca in Picuris, langa Taos, NM, unde puterile sale de vizionar s-au dezvoltat, pana ce, la 12, ani a inceput sa asiste pe vindecatorul local in practicile sale. A fost educat la scoala indiana din Santa Fe si la liceul public, inainte de a obtine diploma in stiinte politice a Universitatii New Mexico si masteratul in cadrul Universitatii Wisconsin-Madison.


Povestea lui, asa cum apare pe
http://www.josephrael.org/peacechambers.htm
este aceasta:

In vara lui 1983 dansam dansul soarelui cand mi-a aparut viziunea unui barbat stand in picioare si privindu-ma. S-a miscat spre mine apoi brusc a disparut, iar in locul in care el fusese am vazut o camera ovala. Inauntrul ei erau femei si barbati care cantau. Mi-a fost revelat ca eram menit sa construiesc "camere de sunet" - de cantare a pacii, unde oamenii sa poata canta pentru pacea lumii.

Intr-un fel, Marele Sine era implicat in camera sunetelor, nu doar sinele individual. Stiam deja ca ceea ce recunosteam ca sinele personal era doar un ecou al Marelui Sine, care este eternul Sine. Intr-un fel am stiut ca acea camera a sunetelor are ceva legat de felul in care Sinele etern se implica holisitc in vietile noastre, si ca acel sunet este o alta forma de holism care este un ingredient al bunastarii noastre fizice, a bunastarii noastre planetare, a bunastarii mediului inconjurator.

Can am avut acea viziune am vorbit despre ea Natiunilor Unite, pentru ca am recunoscut ONU ca pe o entitate (menita) pentru pacea lumii. Astazi avem camere de sunet ale pacii in tari din toata lumea, inclusiv USA.

Intr-o alta viziune am fost instruit cum sa fac focuri ceremoniale in camerele de sunet ale pacii. Am facut primul foc in 7 aprilie 1984 si acum cer pazitorilor camerelor de sunet ale pacii din toata lumea sa aprinda un foc la fiecare zi de sapte din luna.
Sunt 24 de ani de cand am avut acea viziune de a crea camere de sunet ale pacii, si 24 de ani reprezinta un timp sacru in traditia triburilor noastre, un timp in care energia se extinde catre toate directiile si catre toate galaxiile. Cer oamenilor din toata lumea sa se gandeasca la pace in casele lor si in vietile lor si in familiile lor.

Sunteti aici, in acest timp, pentru ca sunteti meniti sa fiti aici. Precum voi sunteti de pasnici, asa veti transmite pacea copiilor si nepotilor vostri, si ei vor creste pentru a FI pacea in intreaga lume.

A-ho!

Mesajul de acum, catre Batranii lumii:




Si de veti vrea sa stiti cine-s Batranii catre care canta Joseph chemarea lui, iata un mic indiciu, in cartea lui Henri Gougaud - Cele sapte pene ale vulturului:

" - Un batran ca tine sa se joace de-a fecioara, nu ti-e rusine?!
I-am raspuns ca aveam de-abia 20 de ani si ca nu stiam mare lucru despre viata. [...] ... a inceput sa zbiere:
- De ce te incapatanezi tu sa-mi faci mie necazuri? Ce te-a invatat al tau Chura de indraznesti sa debitezi asa tampenii? Ce stii tu despre varsta ta? Nimic. Priveste. Cate stele vezi in ochii mei?
Ochii ii scanteiau. Am spus:
- Nu stiu, mii, milioane poate.
-Atatia ani inainte, tot atatia ani in urma. Esti la fel de batran ca mine. Ai inteles?"

miercuri, 11 martie 2009

MAKTUB (I) Visul.


Ca un update la ce am scris mai inainte, desi , cronologic, s-a "intamplat" mai inainte de a scrie.
Am terminat de recitit (a nu stiu cata oara) Alchimistul, si umblu cu MAKTUB in MP3 player de sambata...
Ultimele pagini, pline de semne si multe culori, le-am gatat ieri, in tramvaiul care ma ducea prin ploaie spre sala de dans.
Prima lectie de dans arab. Cu o tanara ce ne descifra din misterele dansului traditional din Egipt, care m-a fascinat pe mine-n 2000...

Dupa cateva exercitii si demo, ne pune si noua muzica, sa incercam ceva-ceva...

Cand a dat drumul la muzica n-am cazut pe spate, ca ma tineam bine pe picioarele usor indoite... Dar mi-a zburat inima instant dincolo de tavanul luminat, sus-suuuuuus. S-a-ntors de mii de ori imbogatita.

Bineinteles, cantecul era MAKTUB.

Offf, ma topeste Marcus Viana asta...

Si mai mult ma topesc fiindca nu stiu ce spun cuvintele de inceput. Da-n mine suna ca o rugaciune, ca o invocare a Iubitului... Uluitoare cuvinte, care canta in mine in Limbajul Inimii...

Si peste toate,

MAKTUB!

MAKTUB (I) Visul.

...


"Au continuat să fumeze narghilea până ce soarele s-a ascuns. Vorbeau în arabă, şi băiatul era mulţumit de sine, pentru că vorbea araba. Fusese o vreme când el credea că oile îl pot învăţa totul despre lume. Dar iată, oile nu ştiau araba. “Trebuie să mai fie în lume şi alte lucruri pe care oile nu le ştiu”, şi-a spus băiatul, privindu-l pe Negustor în tăcere. „Pentru că ele nu fac altceva decât să caute apă şi hrană.” “Cred că nu ele sunt cele care mă învaţă: eu sunt cel care învăţ.”
Maktub, spuse Negustorul în cele din urmă.
― Ce înseamnă asta?
― Trebuia să te naşti arab ca să înţelegi, răspunse el. Dar traducerea ar fi ceva precum: „Aşa stă scris.” Şi-n timp ce stingea jarul din narghilea, îi spuse flăcăului că putea să înceapă să vândă ceai în pahare.
Uneori e imposibil să stăvileşti şuvoiul vieţii."

(Paulo Coelho - Alchimistul)


Fascinatia lui MAKTUB ma insoteste de ani si ani.

Asa sta scris. ASA STA SCRIS.

Cine poate descifra scrierile de pe nisipurile desertului?
Acela care poate sa se faca una cu desertul.
Si bineinteles, Mana Care a Scris totul...

Cine poate deslusi cararile corabiilor pe ape?
Acela care poate sa sa preschimbe-n unda.
Si bineinteles, Mana Care a Scris totul...

Cine poate deslusi cantecul flacarilor? Liniile zborului de pescarus? Soapta vantului? Bataia inimii pamantului?
Aceia care pot patrunde-n flacara, in zbor, in vant, in miezul cald al pamantului.
Si bineinteles, Mana Care a Scris totul...


Inainte de a da drumul povestii, arat aici de ce ea m-a atras intai.


Uneori e imposibil să stăvileşti şuvoiul vieţii.

Te misti prin viata si habar nu ai nici de ce, darmite incotro. Sau nu stii incotro fiindca nu stii de ce.

Se intampla insa (personal, nu cred in intamplare) sa simti chemarea. Sa vina peste tine un Vis. Sa te traga de maneca, de cap, de umeri, sa te inhate de inima si sa te ia si pe sus...
Alteori, il visezi, ca si Santiago, ca si Fetii Frumosi din basmele romanesti. Te intalnesti cu Visul cand te duce la el copacul langa trunchiul caruia, obosit, adormi sau te asezi un pic sa respiri. Copacii sunt de multe ori porti spre alte lumi si ghizi catre vise. Acolo, ghemuit, in adancul pamantului, la radacinile copacului, sta Visul. Vine de mai multe ori, te face sa lasi oile tale, confortul si rutina, si pleci in lume spre implinirea Legendei Personale.

In casa Inimii, Visele noastre vin intotdeauna, invitate sau nu, si intra oricum, chiar daca am pune sapte lacate. Asta pentru ca ele s-au nascut in sufletul Universului.
Ele stau acolo si, daca ascultam chemarea lor, le cautam implinirea. Daca nu, le vom purta mereu in inima si uneori, privind lumina lunii dintre oile pe care nu le-am parasit, vom simti cum ele plang acolo, in inima, neascultate.

Cand avem sansa sa vina Visul, e minunat sa il prindem „din prima”. Sa il recunoastem, despartindu-l cu palma, mangaiat, dintre apele tulburi ale dorintelor. Sa incalecam pe armasarul care a mancat jar si sa pornim spre implinirea chemarii lui. Caci asa vom darui mai mult timp implinirilor care se desfac dintr-un Vis. Facand apoi loc altor Vise. Pana vom invata cum sa visam Lumea ce va sa fie...

Oricum insa, chiar daca ne grabim, chiar daca nu, daca alegem sa-i urmam chemarea, timpul se va aseza altfel decat suntem obisnuiti, altfel decat ne asteptam. Si odata porniti, nu ne mai putem intoarce la oile noastre, decat cel mult ca vizitatori.
Asa sta scris.
MAKTUB...

marți, 10 martie 2009

Un post pe post de paranteza

Ma tot intreaba lumea cum am facut de-am ajuns in Peru.
Si mai multi ma intreaba intai cat a costat, si pe urma unii au indrazneala, atii nu, sa afle “si totusi, de ce am facut-o?”

Ei, “prietenii stiu de ce”... Da’ am multi cunoscuti, si de o vreme chiar din ce in ce mai multi, care inca nu ma stiu.
Tre’ sa incep desfasurarea sulului de hartie de matase, cu pictura aceea frumoasa, si sa ii las sa stea in fata ei, sa inteleaga...? Sau sa le fac o descriere a Peru-ului? Sau sa incep cu povesti despre visare si despre Legenda Personala.

Ok, mie imi place acum mai mult ultima varianta.

Scurt de tot, plecarea in Peru a fost o etapa, nu o culme a unui vis. Daca unii cunoscuti or fi zis ca gata, m-am potolit,altii stiu ca nu-i rost de asa ceva la mine... Si ca “nu ma mai repar”...

Oricum, asemeni celui care mi-a vorbit prima data de Legenda Personala, baiatul numit Santiago, si eu am pornit sa vad piramidele. Ca si el, le-am gasit. Si ca si el, ma incant de adierea vanturilor si de soare si de oazele mele, ascultand Limbajul Lumii.

Ca introducere la poveste, am sa pun in postul asta doar povestea plecarii in Peru ca sa stie cine-ntreaba si sa scutim timp si spatiu... :))

De copil am stiut cum e sa zbori. Laaasa visele de zburat, asta-i doar ceva obisnuit, nu?

Am avut vise cu ochii deschisi si am zburat (ca senzatie) peste Anzi, fara sa-i fi vazut... Muzica – toti stiu El Condor Pasa – a fost primul meu invatator de zbor. Pe urma au fost pasarile. O sa pun si povesti cu pasarile mele.
Instructorii ai mai tari de zbor: Pescarusul Jonathan Livingston si Shimoda. M-a dus la ei, de mana, Richard Bach. M-au invatat looping-uri si zbor la firul ierbii.
Am zburat si cu avionul si am vazut cum e in nor, inauntrul lui, si peste plafonul norilor, in albastru. Albastru-albastru, mult si mare de tot. Da’ tot nu m-am saturat de Albastru.

(ei, si ce treaba are cu Peru? Pai are...)


Descopar eu apoi multe feluri de zbor. In vis si in “starea de veghe’ (he-he, de-ar fi asa, “stare de veghe” cu adevarat, am sti toti zborul...) si acum un an jumate apare la “For You “ cartea lui Jonette Crowley, “Vulturul si Condorul”.
In care eu nu vad decat partea de Peru, cu locurile pe unde zburam eu... gasesc pe YouTube Alborada si innebunesc de dansul pe Imbabura...


Pe 8 ianuarie 2008 scriu eu pe un forum ca - yo – musai – Peruuuuu!
In mai plec in Brasov, singurul week-end cand lipsesc si eu din Bucuresti. Tocmai atunci fusese in tara Mallku, ghidul-saman al lui Jonette, cu Alanna, sotia lui. Ei, bine, n-am murit. Nu stiu de ce, dar n-am murit de tristete. Am cautat in josul mailului primit de la o prietena draga, care-mi anuntase evenimentul, si am gasit Centrul Amaneser. Pe Claudia Jimeno o cunoscusem la worksop-uri de dezvoltare personala organizate de ea, cu ani in urma. O sun si aflu ca Mallku vine iar abia la anu’, dar face grup in Peru in decembrie, la solstitiu. La Solstitiu! Cand este sus, in culmea culmilor, Soarele, El Sol! Vedeti acuma poza: yo-Machu Picchu-Intiwatana(Puerta del Sol)... Esteeeeee! Suuuunt!



Ooooooo! Am vazut deja avionul argintiu al lui Shimoda in fata mea, in lanul de porumb...andin. Am inceput cautari pe net. Avioane-avioane-avioane... In loc sa caut bani-bani-bani...
Ok, avioane am gasit. Am printat cinci variante. M-am inscris pe lista de participanti la excursie, la Amaneser (a costat doar un telefon). Am trimis in cele patru zari, plus sus si jos, intentia ca “yo-musai-Peru-acum”.
In august am facut un mic imprumut si am luat bilet de avion. Tot atunci, primesc “ chemare” la un interviu, pentru un job. Era alta intentie, lansata cu cateva luni in urma. Venea acuma, peste asta! Ok, plec la interviu, vorbim si zic ” yo-musai-in decembrie-Peru”. Ok, zic ei. Peste o saptamana, batem plama.
Ca sa nu o mai lungesc, in decembrie, nou angajat, primesc si zile de concediu anticipat, pe 2009, si credit, si avans din leafa. Ma duc la aeroport si ma intalnesc cu niste oameni cu care urma sa traiesc o aventura nemaipomenita.
Si, asa cum zice Alanna, “this is just the beginning”...

Na, c-am povestit tot-tot, acu’ o sa dau link si gata, cui intreaba...

Si totusi, de ce am facut-o?


Urmeaza alte povesti. Prima o sa fie MAKTUB...

luni, 9 martie 2009

Primavara, primavara... am luat-o razna

Aaja Mein Hawaon pe Bithake Le Chalun
Tu Hi To,Tu hi to Meri Dost Hain
Aaja Mein Khalon Mein Uthake Le Chalun
Tu Hi To Meri Dost Hain....


Eeeee!

Primavara de tot...
Abia ce trecura Babele, si eu deja ma vad intre curcubee. Nu-i de mirare, caci in iarna noastra eram in... vara de la Machu Picchu, unde "ploua" cu curcubee.
Yo primavara o iau (si mai) razna. Nici vorba de astenie. Adica a-stenie.Adica fara "sthenos", fara forta. Da' de unde! Primavara ma indragostesc si mai tare de tot, de Viata.
Mai ales ca, asa cum canta trubadurul nostru, Tudor Gheorghe
"Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi"

Imaginea asta m-a topit de cand am auzit-o prima oara (pe ea, pe imagine). Degetele strabunilor rasarind ca flori... Viata de acum venind din alta viata...

Ei, sa las filosofia pentru maine, acum e de cantat.
Cum promiteam mai demult, cand incepea doar sa mijeasca primavara, acum povestea cantata a fetei ce asteapta se continua cu poveste de dragoste implinita. De atata bucurie, el o ia razna ca si mine si zboara prin curcubeu (semn ca eu nu-s unica "zburatoare")

Ca sa fac, mie imi plac toate muzicile ... muzicale nu zgomotoase.
Si asta, Tu Meri Dost Hain, e chiar de zburat:

Asa ca, enjoy!




( Mai, smecher Salman Khan asta! Si-a tras un look de a speriat-o pe violonista. Dar stati linistiti, ca in final se iau.. Si se duc prin curcubeele alea... :)) )

joi, 5 martie 2009

Tot dans... Minuni din dans si Inima in ele

Multumind Ajnaninei pentru dar, pun aici o bijuterie, o frumusete de dans, in care se vede cum Inima poarta oamenii spre a fi mult din ce pot fi ei...
O bucurie!
Ajnanina draga, am pus varianta pe care o stiam (o trimisesem si pe empower.ro), e un pic mai clara. Vezi, o stiam dar n-o impartasisem si aici! Multumesc!




Si daca ati ramas fara grai, ca si mine, si aveti totusi de lucru, va bucurati un pic de ce-ati simit si apoi puteti schimba, tot cu bucurie, dar care o sa va lase sa iesiti din transa. Daca nu aveti de ce, mai bine ramaneti a gusta nectarul asta daruit de Ma Li (ea) si Zhai Xiaowei (el). Pe youtube sunt si interviurile cu ei. Nu pricep eu chineza dar daca urmariti cu inima, intelgeti unde se arata cum dansau de mici, cum au avut accidentul, cum au trecut prin asta. Limbajul Inimii e unul singur...

Dar daca vreti sa va miscati, faceti-o trecand prin dans. Bucurie, prieteni, rueda de casino, si mai ales... Chayanne si Vanessa Williaaaams!
Clipul meu preferat de acum, "in materie' de salsa.
Enjoy!
Dameeeeeeeeeeee!


miercuri, 4 martie 2009

Spiritul dansului... fara mate, doar cu coca

As vrea sa incep dimineata de maine asa cum inchei aceasta zi: pe muzica si dans.
Dintre multele mele iubiri, una mai draga azi, si maine, si poimaine: SALSAAA!

Imi place cand oamenii danseaza in strada. Si cand danseaza salsa, ii iubesc si mai mult.
Ma uit la fata asiatica din primul clip, si imi amintesc de chinezoaica "mea", cu are am prins o noapte a muzeelor in Frankfurt, in 2005... In Palmengarten, o gradina botanica de o fumusete deosebita, in sala orhideelor, seara de salsa. Eram la un seminar de tema profesionala, si aveam cu mine ca si curiosi, o chiezoaica, un african si un yemenit. Ultimul, om dedicat cu cinste unei traditii in care nu dansa (poate doar salsa, poate alte dansa alte dansuri) a stat frumos pe post de cuier pentru hainele pe care am inceput sa le scoatem, incet-incet... Ei, nu chiar toate...:)). Am facut noi cinci minute de pasi de baza, si pe urma da-i! In ritm, impreuna cu toata gasca de dansatori "de sera" (era o sera cu orhidee) am tras niste combinatii!!!Ay-Ay-Ayyyy!!!!
Tipul din Ghana, un om fantastic de bun, ne-a dansat pe amandoua odata. Radeam si dansam. Era nascut pentru asta, i-am si spus-o. A ras si el, cu ochii mari si rotunzi, negri-negri, si mi-a zis ca da, cand era mic si se juca in tarana cu picii, puneau cate o muzica si se prosteau, da' tare mestesugit!
Ma uit cum danseaza oamenii astia in strada si ma gandesc ca poate nu mai e mult pana o fi si la noi asa, si nu doar cu prilejul vreunui festival sau concurs. La free-hugs campaign am participat, da' uite, ar merge si niste dance campaign si la noi!




Si tot in spiritul dansului... ma topesc dupa dansatorii astia care depasesc handicapuri fizice si arata inca o data ca inima-i mai tare. Multumesc, Maestre!




si



Gracias! Un millon de gracias!

luni, 2 martie 2009

Mate de Coca (11). Intre ape (I).



Cand universul a fost creat, erau doar apele... Titicaca. Dintre ape, zeul creator, Wiracocha, a cerut Soarelui si Lunii sa lumineze lumea. Cand au iesit luminile din ei, Luna a stralucit mai tare ca Soarele. Universul s-a intristat, caci nu era drept, si a facut ca cei doi, Soarele si Luna, sa fie acoperiti de intuneric... Universul a plans, acoperind lumea de lacrimile sale, ca cea mai mare inundatie, cel mai mare potop... Unu Pachacuti, potopul numit "Apa care a transformat lumea". Doar un barbat si o femeie s-au salvat, plutind intr-o barcuta. Din apele acelea-i Titicaca...


Va pare cunoscut?

Dar mai avem...

O alta legenda spune ca Soarele-Zeu a rasarit din lacul Titicaca si a creat pe primul barbat incas, Manco Capac, si pe sora lui, Mama Ocllo.Ei au dat nastere oamenilor, Copiii Soarelui. Au populat locurile acestea, dupa care au plecat spre nord, unde au pus bazele unei noi civilizatii, iar Cusco era orasul cel mai infloritor.


Aici, intre apele unuia din lacurile cele mai inalte din lume, am intrat ca in basm. Ca in Oz...

Intre ape, catre insula Indragostitilor, catre insulele plutitoare... Insula Lunii in Peru, sora cu Insula Soarelui (Isla del Sol) in Bolivia. Ce ti-e si cu granitele astea... Iluzie a omului ce crede ca i-a fost dat pamantul, ca si cum ar putea sa posede ceva in lumea asta... Si chiar pamantul, auzi! Noroc ca Mama Tierra nu-si pune ea mintea (sufletul adica) cu oamenii... Cu mintea lor, adica.
Taind asa, iluzoriu si totusi "pasaportic", o linie pe lac, Bolivia se lasa vizitata alta data... Cu-atat mai bine, iata alt prilej de revenit...

Acum sunt pe o mica barca, un soi de mic vaporas cu motor, taind pe ape drumul meu spre Amantani. Insula unde vom sta culcati pe buricul Mamei Pamant. Unde se face secreta alchimie a femininului in tot... Sangele Mamei pulsand in ape... Mai mult imi este drag Coelho, cu Apa, Chipul Feminin al Lui Dumnezeu.


Am stat afara, in spatele vaporasului, cu mana stanga plecata spre apa ce nu o puteam atinge. Dantela apelor taiate de varful ambarcatiunii sarea, in stropi stralucitori, pe fata, pe umar, pe par... primeam asa botezul apei.

Am urcat in cele din urma pe acoperis, pe puntea de sus. Cativa povesteau incet. Mallku si Alanna, relaxati in "turceste" si totusi maiestuosi, cu ochii inchisi, isi faceau drumul, il netezeau pe al nostru. Ghizi intre si in multe lumi...

Acolo, sus, am stat in fata, tot turceste, intr-o roata de cauciuc daruindu-mi generos un confort neasteptat. In golul ei, cald si moale, eram un rege/o regina purtat/purtata pe sus, pe scaunul sau catifelat, privind intinderile albastre si malul ce se apropia. Vantul purta spre noi pescarusi si din cand in cand sagetau si rate salbatice, viu colorate. Trestii cantand pe dupa cate-o barca... Soarele tesand scantei printre cativa nori dezlanati. Si in fata noastra, intre ape, insulele surori, Amantani si Taquile.

In timp ce barca-vaporas inainteaza, ascult la micul meu MP3-player cantecul pe care am vaslit, in mine, tot timpul. Ca si maorii, ale caror vasle lovesc apa in ritmul batailor de inima ale Mamei, inaintez pe ape, si asta vad: despartind si unind apele, Lumina, Viata, Iubirea...
Drumul, calatoria, e trecutul prin ape, printre ape, curat, pur, lin, stralucitor, sangele si duhul Mamei reflectand lumina soarelui...

Asez aici acea muzica si parte din imaginile ce le-am avut dinspre ochi spre lume, gasite prin minune pe youtube (inca o data ador, internetul... si mai ales Inner-netul, reteaua launtrica a inimilor ): )

ADIEMUS, intrand intre apele lacului Titicaca, locul facerii lumii, la incasi...



duminică, 1 martie 2009

Mate de Coca (10). In burta Mamei (II).

..



In prima zi de primavara, soarele ne-a cantat toata ziua pe voci de pasarele vesele.
Incepe sa se vada dansul creatiei tasnind prin muguri, sub forme de aripioare verzi agatate de crengi, fluturi minusculi cu capul strecurat sub coaja de copac... Cand vor iesi de-acolo vor fi fost atat de incantati de seva ce hraneste pomii, ca vor ramane lipiti de ram, desfacand multe aripi albe si roz, in zborul infloririi...

Toata forta asta a viului se dezlantuie mai tare primavara. Mie in luna mai imi pare cea mai puternica, atunci e clocot in pamant si-n aer...

Imi amintesc de un mai, acum doi ani, cand trupul a stiut sa caute alinare intr-un fel al lui. Intelept, m-a tras afara din casa si am cautat un parc, un loc cu verde, sa ma intind pe pamant. Nu stiu cum, ma trezisem cu cateva zile inainte cu spatele intepenit si dureros... o fi fost aerul conditionat, cine stie.
Cum a venit week-end-ul, am fugit afara, sa caut un loc de intins pe pamant. Am gasit unul, in parc, la Regie. In Gradina Botanica e cam miscare, si mie imi trebuia sa stau culcata in liniste pe iarba.
Am ochit un loc mai prietenos, am intins jacheta pe iarba si m-am culcat pe burta pe pamant si spatele la soare. Aburii de viata ieseau din pamant, cu mirosul de neconfundat, ca de cozonac facut de Mama Pamant. Pamant usor umed, aburind, cald, primind soarele si hranind tot ce are in pantec...
Am lasat soarele sa intre in piele, si am simtit cum raza dupa raza lumina si cladura intrau in corp, detensionand muschii si vertebrele, inmuindu-ma, pana m-am facut ca o pisica torcand de bine...
Am stat asa, gustand minunea asta, cam un sfert de ceas. M-am ridicat apoi si am plecat pe jos spre casa, si parca aveam aripi la picioare.
Pana spre seara, durerea a disparut complet.

Asta, alchimia luminii solare amestecata cu seva pamantului, nu era prima data c-o sorbeam. De cate ori aveam tristeti sau ganduri grele ma intindeam pe pamant. Ca la pieptul mamei.

De atunci nu am mai facut-o. Nu au mai fost prilejuri care sa m-aplece spre pamant.

Si iata ca in drumul prin Peru am coborat din nou pe chipul Mamei, de data asta patrunzand adanc.

In acea zi, de dimineta, am urcat un pic intre munti, am cautat un loc de linste, si am gasit unul, in Balconul Zeitei. O parte ramasa dintr-un zid incas, undeva pe o culme de unde se vedeau jur-imprejur vai terasate... O minune de loc.









"Aici e Balconul Zeitei", ne-a spus Mallku. "Un loc de linste, in care vom atinge iara forta mamei, a Pachamamei, si ea ne va hrani."

Ne-am asezat fiecare in locul care l-a chemat, culcusiti pe iarba, asa cum am simtit ca e mai bine. Eu m-am intins pe o parte, cu o mana sub cap, si m-am lasat in palma Mamei Pamant si a Zeitei. Am inchis ochii. Un sunet de corn a chemat, peste noi si peste zari. Mallku incepea ritualul. Fluier suierat, ca tipatul de vultur. Zgomot de apa curgatoare. Toba si zornaitoare. Si liniste. Sub soarele fierbinte, sub lumina lui Tata Inti, am simtit ca ma topesc, ca ma intind din ce in ce mai relaxat pe pamant. Si apoi ciudat de tot, iata ca incep sa ma scufund in pamant. Senzatia e clara de intrare in pamant, cu capul in jos...
Mi se pare ca mana de sub cap e din ce in ce mai grea si parca intru cu palma si cu capul in pamant. Sub ochii inchisi respir din ce in ce mai subtire, mai rar. Atingere de pana usoara peste trup. Suflat de apa sfanta peste urechea intoarsa spre soare. Incet-incet si mai greu, capul se lasa parca si mai jos...

Parca intru inapoi in uterul matern, al Mamei Pamant. Ma simt inconjurata de cald, de bine de pufos, si parca sunt ca bebele din "Uite cine vorbeste", care tipa "Put me back in!" si care am fost pus inapoi inauntru. Senzatia ciudata de bine, de hranit, de ocrotit, creste si incep sa ma topesc si mai tare. Abia aud undeva, departe, fluierul ce tipa vultureste. In tot trupul simt fiori, ca si cum mici motorase umbla prinauntru si rotesc vartejuri mici...
Ma las si mai moale, si ma mir ca se mai poate, dar iata ca se poate... Parca as fi facuta din aer, cu capul insa greu si intrat in pamant. Ma las asa, sa sorb caldura care vine si din pamant si din cer. Vantul imi canta iarasi dulce, mirosul apei parfumate se asterne ca un borangic, peste obraji, peste ochi. Imi este bine si ma simt ca un copil, usoara si totusi in caus, intr-o mana uriasa si calda.

Incet-incet, cantecul isi mareste forta si, iara, sunetul de corn. Vocea lui Mallku ne aduce iar "la suprafata", ne miscam incet, ne intindem, cascam... Ne uitam unii la altii. Zambete, lumini de bine in ochi, miscari de mangaiere a propriului trup, stare de bine, de placut ...
Suntem iar copii, crescuti si hraniti de Mama Pamant si Tata Soare, iubiti cat va tine lumea... si chiar dupa...

Am primit darul acesta al Mamei cu bucurie si il dau la fel. Cat creste seva primaverii Ea se simte altfel, mirosul cresterii e mai puternic, si grabiti-va sa il gustati. La fel, pe iarba, pe pamant, se face alchimia de putere ce ne hraneste nestiut tot timpul, dar e simtita mult mai mult ca stam culcati pe pantecul Mamei, lasandu-ne odihniti, mangaiati, descretiti pe frunte si sarutati de Mama pe obraji.
Placere si bucurie in toate sa aveti, si hrana vietii s-o simtiti tot timpul!

Primavara. Dragoste si iar dragoste...

Cantecul dragostei tasneste din pamant, din fir de iarba, din flori, urca prin muguri, vine din ape, zboara pe vantul diminetii, inroseste cerul la apus...
Si mai ales bate in inimile noastre pulsul vietii, al Iubirii...

Cu drag, pentru toti, un fir de cantec de dragoste: Intezaar (Asteptand)...